Ionel Mitu a pus piciorul în bătătura cumnatului său pe la nouă dimineaţa, în ajun de Ignat, pe o vreme care l-ar fi pus pe fugă pe orice orăşean. Ceaţa se încăpăţâna să apese peste sat, iar frigul îşi înfigea colţii în mâinile şi obrajii celor de faţă. Bine că s-au îmbrăcat cu toţii gros, de lucru. Aveau de tăiat porcul, treabă pe care gospodarii din Lieşti n-o iau niciodată în glumă.
Sacrificiul
Marcel, fratele lui Mitu, şi băiatul gazdei, Răzvan, au târât până în mijlocul curţii scroafa albă şi lunguiaţă, împiedicată cu sfoară, care se zvârcolea şi guiţa. Are vreo 120 de kile, nu-i chiar "o nafură de porc", cum spun gospodarii. Mitu s-a uitat de jur împrejur, să vadă dacă are la îndemână tot ce-i trebuie. Un cazan cu apă clocotită e pus la foc, pe pirostrii. Loc curat, de tăiat, este. Paiele se văd de aici.
Şi-a pus cuţitele pe o buturugă mare, înnegrită şi denivelată. Un fel de masă ad-hoc de măcelar. Apoi, de cum s-a hotărât că nu-i lipseşte chiar nimic important, şi-a şters palmele de salopeta albastră şi le-a spus ceilalţi doi: «Hai!». A înşfăcat un cuţit şi din doi paşi mari a fost lângă scroafa prăbuşită într-o rână. S-a aplecat atent asupra ei şi i-a înfipt în gât lama rece, lungă şi subţire. Gest scurt şi calculat.
Surprins, disperat, animalul s-a pornit şi mai tare pe guiţat, cutremurându-l pe Marcel, care-l ţinea ţintuit la pământ. O luase pe purcea aşa, ca un fel de zvârcolit sălbatic, cât timp fierul i se plimba prin carne. Abia după ce tot mijlocul curţii s-a udat de sângele ei cald, trupul scroafei s-a potolit. Mai zvâcnea câte un pic numai, din când în când. Oamenii au întors-o pe burtă şi i-au proptit o grindă de lemn sub cap. "Acu las-o, bre, să moară liniştită şi după aia…”, a spus Răzvan, ca pentru sine, ducându-se să scoată vreo doi baloţi de paie din grajd.
Cinci focuri
Cu furca, Ionel Mitu a învelit repede porcul în paie uscate, ca într-un giulgiu vegetal. «Acu, dă-i foc!». Răzvan a zădărît claia cu un lemn aprins şi, nici una, nici două, flăcările au început să mistuiască paiele. Din foc a apărut iar trupul ca de tăciune al scroafei, iar mirosurile învăluie întreaga gospodărie. Marcel şi Răzvan se apucă să râcâie arsătura de pe şoriciul gros. Stau pe vine, iar mâinile le merg ca moriştile. Chiar şi aşa… «Nu staţi, nu staţi!», repetă, tare, Ionel Mitu, ocupat să pregătească un nou rând de paie. El este cel care conduce tăiatul porcului şi toţi ceilalţi – chiar şi gazda care l-a chemat să sacrifice – îl ascultă. Încălţat în cizme de cauciuc, păşeşte ager, la 53 de ani ai lui, în jurul animalului. Din focul proaspăt încins, ridică în dinţii furcii fuioare incandescente de paie şi parcă unge cu ele pielea scroafei, ca într-un descântec.
Fumul de paie arse se ridică zăbăuc şi-i îneacă pe gospodari. "Ţine vreo juma de oră pârlitul ăsta. Dar nu după timp te iei. Vezi pielea asta, maronie, aici? Maronie trebuie să fie peste tot. Unde nu-i aşa, nu-i porcul copt bine", spune Mitu. De cinci ori a stat scroafa la pârlit şi de cel puţin vreo sută de ori a strigat Ionel Mitu la oamenii din bătătură. "Nu staţi! Nu staţi! Rade acolo, tu! Mătură cenuşa aia! Aşa, rade, rade la ea, nu te juca! Rade!".
Încălecatul copiilor
Gospodarii încropesc o masă din două lăzi înalte de lemn, peste care sprijină o uşă lată din şipci. Pe braţe, porcul este ridicat pe masă şi spălat. O baie călâie, un şmotru cu peria, un strat de sare. Şi iarăşi, de la capăt. Toţi muncesc, dar Ionel Mitu e peste toţi. Face din toate şi le arată şi celorlalţi. Ştie şi ce urmează acum şi ce-o să se întâmple peste jumătate de ceas. Deodată, se opresc cu toţii din spălat. "Acoperiţi-l!", decide, hotărât, casapul. Marcel pune folia de hârtie peste porc. Astfel înfăşat, animalul mai face o baie cu apă fierbinte. Apoi linişte. Lângă masa improvizată în bătătură, bărbaţii sorb din cănile cu vin fiert pe care le reumple gazda.
"Mai vreţi ? Mai beţi", spune Fănica Soltan, cu ulciorul parcă mereu plin cu vin. Bem, bem! Că acuma merge… După ce purceaua îşi leapădă haina de hârtie, Fănica Soltan pune pe porc un pled curat şi îşi ajută cei doi nepoţi mici să încalece purceaua. Pentru noroc! Măcelarul râde la copii cât taie o cruce adâncă în fruntea purcelei şi jupoaie prima fâşie de şoric.
Acum, că s-a ajuns la tranşat, Mitu nu mai este casap. E chirurg. Cu mână sigură, face carnea să se despartă de slănină, sub lama cuţitului. Ştie fiecare muşchi şi fiecare os de care s-ar putea lovi lama. La un moment dat, cuţitele tatălui Ion şi fiului Răzvan Mitea se întâlnesc, prin carnea purcelei. Tatăl preia frâiele şi amândoi bărbaţii taie împreună. Pe lângă toate celelalte, îi uneşte şi meşteşugul. "Uite aşa tăiem noi, bătrâneşte...", spune Ionel Mitu.
Carnea tranşată umple o masă curată, din spatele bătăturii.
"Şi puşcărie era să fac pentru tăierile astea..."
Lui Ionel Mitu îi place să taie porci. Alţii colecţionează timbre sau cioplesc lemnul dându-i forme de mirare. El are altă pasiune: măcelăria. Se ocupă de asta ori de câte ori are prilejul. Taie şi tranşează porcii rudelor şi prietenilor, fără să ceară bani. Cam 50 de râmători taie nea' Mitu la un singur Crăciun.
Aşezat la masă şubredă, în bucătăria pe care gazdele o numesc «la cotlon», are răgaz să-şi amintească. "Am învăţat să tai de la tata, de copil. Şi mi-a plăcut. Porcul se taie uşor. Să vedeţi vita… Eeeh, ce fel tăiam noi vită pe vremea aia! Ceauşescu nu-ţi dădea voie să tai. Vita se sacrifica numai în abator şi carnea numai pentru export. Dar eu şi tata cumpăram vite de la oameni, din sat, şi le tăiam. Doamne, ce fel ne chinuiam! Lucram numai noaptea. În grajd. Animalul pus la pământ. Ba încă îi mai puneam şi o pătură în cap, să nu se audă nimica, nimica. Odată m-au şi prins. Mă dăduse în gât ăla de la care cumpărasem doi viţei. M-a luat miliţia la secţie şi ne-a pus faţă în faţă. Ce era să-i mai zic miliţianului? Da, dom” le, i-am tăiat şi i-am mâncat. Na! Cum, bre, a mâncat o familie doi viţei într-o zi? întreabă miliţianul. Uite aşa bre, i-am mâncat! Îl ştiam eu pe unul de la Galaţi care m-a scos, că altfel mă băgau la puşcărie. Eeeh… ».
Fănica Soltan pune masa. Se adună toată familia. E cald de la soba cu plită. Vine şi Ştefan Soltan – zis Fănel Pruteanu – stăpânul gospodăriei, care fusese plecat cu treabă, la pădure. E unul dintre cei mai gospodari lieşteni, sunt de acord mesenii. Pomana porcului se pune în mijlocul mesei. Ficat şi carne friptă pe grătar, iar alături vin, pâine şi castroane cu murături. "Postul se suspendă de Ignat", zice, cu gura plină, unul dintre meseni. Ionel Mitu îşi povesteşte viaţa. A lucrat ca măcelar la abatorul din Şendreni. A muncit la câmp şi în pădure. După Revoluţie a lucrat pe la fermierii mari din judeţ. Până la urmă, şi-a făcut şi ferma lui de familie. Are trei copiii şi se înţelege bine cu toţi. Vrea să-i ţină pe lângă el şi să-i rostuiască. Se uită, iarăşi, la pomana porcului.
"Post n-am ţinut niciodată. Nu că n-aş vrea, dar n-am cum. Tai porcul şi ţii post, lângă el? Nu merge! Când să ţin eu post, dacă eu toată viaţa mea am tot tăiat "…
