După cum te uiţi la mine, cred că eşti (XII)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Sigur că da!... Dacă n-ar munci şi-n ziua de odihnă, n-ar mai veni doamna Duminică. Or, ar veni, însă ar arăta ca fiind dusă pe apa Sâmbetei, ar fi o zi urâtă. De asta are mama ce să ne pună pe masa de duminică. De asta nu ducem lipsă de nimic. Bineînţeles, fără farafastâcuri culinare. Nici vorbă de mofturi vestimentare. Fiecare băiat şi fiecare fată din casa, din ograda şi din grădina părinţilor mei ştie ce are de zis şi de făcut în orice zi, chiar şi în sfânta duminică. Că aşa spune lumea din sat. Cică-i sfântă ziua asta. Cică nu trebuie să munceşti în timpul duminicii, că-i păcat. Însă, oare nu-i păcat să stai, să te mănânce lenea din picioare, să-ţi duhnească anatomia şi urmele a puturos? Şi, apoi, când vezi că nu ai ce băga la lingurică, să te apuci de furat? Sau, şi mai rău, să te apuci de tâlhărie pentru-o traistă de făină?... Da, are dreptate mama când spune "să nu iei de unde nu-i al tău, de unde nu munceşti şi de unde nu meriţi, dar să nu refuzi, dacă ţi se dă!" Are dreptate când zice că-i mare păcat să mugească vaca de foame, legată la iesle, iar eu să umblu creanga prin pădure, să bat poarca şi ţurca, să nu-mi pese de nimic. Ce, dacă mă duc la biserică-n fiecare duminică, însă nu mă duc la bibliotecă, înseamnă că-s mai deştept, că Cel de Sus îmi zvârle pe Jos, că-mi dă mană cerească? Nici vorbă! Am trăit pe propria-mi piele de atâtea şi atâtea ori. Fără muncă, aşa, cât mă pricep şi cât învăţ, n-am să fac nici o brânză în popasul ista dintre cântecul de leagăn şi prohod. Fără să-mi ocup sufletul şi trupul cu sfânta osteneală a mâinilor şi minţii, sigur mă ocupă altceva, altcineva... sigur mă împinge nenea Sarsailă la rău şi la bazaconii, la oul şi la boul altcuiva, nu?... Da, sigur că da!...

Da, mă şterg la ochi şi încerc să-mi explic, înainte de a pleca la Biblioteca din Rădeşti, de ce s-au spart, de ce s-au făcut zob toate geamurile casei, şi de ce mama nu-(mi) spune nimic. Ba, chiar zâmbeşte... şi iese pe poartă, la drumul mare, cât poate fi de mare un drum "dintr-un sat cu zece oameni, din care nouă sunt plecaţi", dintr-un sat cu toate casele la margine, dar cu toate sufletele în mijlocul dumnezeirei şi al respectului, al toleranţei şi al candorii... al iertării, fără de care nu se poate nici un... păcat!... al păcatului, fără de care nu se poate nici o... iertare!... Nu?

Da, mă uit la cioburi, mă uit la dimineaţă, mă uit în urma mamei, mă uit la "ochii" goi ai casei... şi văd cum toate sfărmăturile din sticlă se înalţă şi se aşează la loc, între cercevele, de parcă n-a fost nimic ciudat. Şi, totuşi, ce s-a întâmplat?

Citit 2324 ori Ultima modificare Luni, 22 Decembrie 2014 16:11

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.