Picături de miere, salcâmi şi vălătuci de zăpadă. ”Du-te, dacă tu crezi că e mai bine, dar să nu uiţi!”

Picături de miere, salcâmi şi vălătuci de zăpadă. ”Du-te, dacă tu crezi că e mai bine, dar să nu uiţi!”
Evaluaţi acest articol
(25 voturi)

Acasă la moş Costin Melinte se ajungea greu, trebuia să lupţi cu dealurile şi cu drumurile strâmte, cu şoseaua plină de carii în care roţile Daciei 1100 se opinteau gâfâind ca nişte catâri bătrâni.

Smulţii - sau Smulţiul, după unii - sunt zvârliţi undeva la jumătate, ca un buric fălos între viile Bujorului şi Tecuci. Satul e înfipt în mijlocul judeţului, printre dealuri şi miile de salcâmi ce reuşesc să te îmbrobodească primăvara când dau în floare. E o aşezare între doi şerpi de asfalt ce pleacă din Galaţi către Moldova: la est e linia Bârladului, aşezată ca aţa de papiotă în paralel cu Prutul-graniţă către Iaşi, iar la vest e cea a Tecuciului - altădată raiul muştarului şi al conservelor - alt fir de drum ce urcă spre Bacău şi-i duce pe orăşeni către zona Vrancei şi Lepşa. Drumul prin Cuca, ieşind din Galaţi prin Bariera Traian, e ca o rugăciune printre lanuri de porumb şi floarea-soarelui, poţi să cutreieri cei aproape 70 de kilometri până la Smulţi într-o linişte totală. Treci doar pe lângă pădurea Gârboavele, prin Cuca, saluţi de departe Bălenii şi releul de televiziune de lângă care porneşte drumul spre Tg. Bujor, dacă vrei să pufăi o mahoarcă opreşti maşina lângă fostul sanatoriu de ”glumeţi” de la Vârlezi, iar după alte câteva curbe poţi bea apă de la cişmeaua în formă de ciupercă din Crăieşti. De acolo începe urcuşul, preţ de vreo trei kilometri, până în satul lui moş Costin şi al ţaţei Aniţa. Bucăţica asta e iadul pe pământ dacă te împing păcatele să vii iarna, mormanele de zăpadă ating doi metri cu uşurinţă şi nu există sfânt pe lumea asta să te scoată de acolo dacă te-ai înfipt în vălătuci cu maşina.

La intrarea în sat te salută cimitirul pe partea dreaptă, aşezat lângă nişte fire de viţă-de-vie, şi fostul CAP pe stânga. Cobori câteva curbe şi ajungi ”în centru”: un bloc ridicat dârz, pe vremea lui nea’ Nicu - o cutie de chibrituri sinistră cu ochiurile de geam ce te scanează chiorâş, în care nu ştiu să fi stat vreodată cineva, urmează căminul cultural, şcoala, casa agronomului în care m-am întâlnit pentru prima dată, pe la vreo 5-6 ani, cu Jules Verne şi cu Karenina. Brutăria… Locul acela nu mai există acum, dar mirosul de coajă fierbinte, de pâine uriaşă cât broasca ţestoasă de Galapagos, ce trebuia frecată cu peria de sârmă pentru a-i îndepărta părţile arse, îmi intră şi acum în nări indiferent de distanţa ce mă desparte de el. Amintirea brutăriei şi a grăunţelor de jar ce mai cădeau din cuptor câteodată mă face să strâng din măsele. Altfel ar ţâşni lacrimi.

Dacă ploua, la moş Costin se ajungea pe jos, pieptiş. Dacia trebuia lăsată la ”şosea”, sacoşele urcate pe umeri, cizme de cauciuc în picioare şi haida-haida-n sus pe uliţă, până la poartă. Fântâna cu apă uşor sălcie e încă acolo, două ciuturi legate de şufă urcă şi coboară dacă învârţi bine roata şi nu îţi prinzi degetele printre spiţe.

Moşul a făcut războiul şi l-au capturat ruşii la cotul Donului. Fiind blond cu ochi albaştri, au zis că-i neamţ şi l-au urcat într-o garnitură de tren, alături de alte câteva sute de prizonieri, cu destinaţia Siberia. S-a învăţat cu frigul, cu cojile de cartofi care deveniseră meniu ”gourmet” şi cu şobolanii. Se frigeau la ţepuşă dacă temperatura nu cobora sub 20 de grade. Sub zero. A încercat să fugă de două ori. L-au prins ruşii de fiecare dată şi i-au zis că-i fac un bine. Unde să fi fugit dacă la sute de kilometri în jur nu era ţipenie de om, dacă nu existau şosele, căi ferate unde să se fi putut agăţa de un vagon? A învăţat să cânte la balalaică, a prins ceva ruseşte şi-l înjura pe Stalin cu flori în glas atunci când venea vorba de mă-sa: ”Stalin şi poporu’ rus, libertate ne-or adus. Tu-le-n c.. pe mama lor de bolşevici”.

După război a venit în sat şi s-a apucat de treabă, a vrut să pună casa pe picioare şi să adune acareturi prin curte, ca tot omul. Comuniştii s-au prezentat într-o dimineaţă în bătătură şi i-au zis că trebuie să dea calul, căruţa şi câteva unelte de prin magazie. Moş Costin a pus mâna pe puşcă şi a zbierat că le face gaură-n cap fără să şovăie prea mult. După câteva zile l-au luat pe sus şi l-au dus la ”reeducare”. Nu departe şi nu pentru mult timp, din fericire. Cam un an şi ceva a stat în închisoarea tovarăşilor la Chiraftei, unde a deprins dulgheria.

După ce a revenit acasă s-a apucat de făcut butoaie, mese, dulapuri, scaune, laviţe şi cufere de toate mărimile, uşi, porţi şi garduri. A lucrat în lemn de salcâm, de fag, a mângâiat stejar şi lemn de nuc laolaltă, am stat cu el veri întregi şi îmi aduc aminte că înmuiam doaga în apă clocotită ca mai apoi s-o coacem la foc ca să se-ndoaie pentru a fi bună de făcut butoaie. Am bătut cercuri în jurul căzilor înalte de lemn, mă băga înăuntru pentru a ţine ”burta” butoiului, ca el să poată fixa penele şi stuful printre doage. Am tras scânduri la circular până mi-au ţiuit urechile şi mi s-au umplut nările cu surcele şi rumeguş, coboram în beci unde lipăiam cu sete spuma vinului ce ieşea când trăgeam de cep şi urcam cu grijă pe scară ca să nu vărs ulcica. Dacă butoiul trebuia livrat repede, îl sălta în căruţa clientului aşa, crud, verde, şi-l învăţa pe om cum să-i dea ”caramel” acasă, prin coacere.

La moş Costin şi la ţaţa Aniţa am învăţat să tai la vie, să trag cu sapa la păpuşoi şi să cad din nuc pe balegă. Copil fiind, înhămam câinele-lup la căruţ şi băteam satul de la un cap la altul, acolo am învăţat drumul vacilor la imaş şi am ascultat cum zdrăngăne primii stropi de lapte pe fundul găleţii, la tanti Măriuca pe deal. Moşul pusese pe picioare cam treizeci de stupi de albine şi ajunsese să scoată miere suficientă pentru familie şi pentru a vinde prin sat, îşi făcuse centrifugă şi umpluse rafturile cu borcane: de salcâm, de tei, de floarea-soarelui, miere mai dulce, mai amară sau din flori de câmp, limpede sau mai întunecată la culoare. Tot acolo călăream porcul şi fugeam când veneau să-l înjunghie înainte de Crăciun, am cules nuci, cireşe, zarzăre şi am scos iepurii din cuşti, am ”adormit” porumbul verde de mai cu cuţitul şi ne-am întins în zăpadă cu toţii la cutremurul din ’77, de frică să nu ne cadă podul în cap.

Moşul mi-a dat bani şi mi-a zis: ”Ia, nepoate, du-te, dacă tu crezi că e mai bine afară şi acolo, printre străini, ai să poţi să-ţi faci un rost. Dar să mai vii pe-aici. Să nu uiţi satul.”

Trec şi acum prin Smulţi, când mă întorc în ţară ca să-mi petrec vacanţele. Casa lor intră în pământ şi iedera s-a întins peste tot, e ca o pânză sfidătoare, impersonală, pe care ţaţa Aniţa nu mai are cum s-o tragă la războiul de ţesut. Anul trecut am reuşit să iau cu mine din magazie o teslă şi un fierăstrău de mână. Au peste 40 de ani vechime şi au tăiat multe lemne la viaţa lor. Sunt aici, le am cu mine, printre spanioli. Miros a rumeguş şi-a pâine de la brutărie, de fiecare când ating tesla văd butoaiele rostogolindu-se prin curte. Când îmi trec degetele peste dinţii micului fierăstru, mi se scaldă ochii într-o ceaţă ciudată, ca o perdea de lapte. Îmi vin în minte iernile şi uliţa troienită la care nu puteai ajunge decât după ore bune de dat la lopată.

La ieşirea din sat, când se iţesc curbele micului iad către Crăieşti, cimitirul mă salută din stânga. Opresc şi culeg iarba din jurul bunicilor mei, mai stăm câteva minute de vorbă şi le torn şi lor un pahar cu vin în ţărână. Că au mâinile rupte de muncă şi buzele uscate de vânt…

paulgabor.com

Citit 4576 ori Ultima modificare Luni, 22 Februarie 2016 19:09

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.