Lăutarul a moştenit harul şi trompeta de la tatăl său, dar niciunul dintre copii nu va duce meseria mai departe
N-a pus în viaţa lui mâna pe-o carte de muzică, nici nu ştie să scrie notele muzicale, dar când cântă la trompetă o lăutărească de jale sau una săltăreaţă de dans, simţi că-ţi curge suflet prin vene. Eugen Ciobotaru, lăutarul la trompetă din satul Podoleni, a depăşit în faimă graniţele judeţului. E obişnuit să cânte şi la nunţi, de să zbârnâie călcâiele pe podea, dar şi la mormântări, la sate, acolo unde se mai păstrează tradiţia ca mortul să fie dus pe ultimul drum în sunete de fanfară. E nelipsit chiar şi de la chefurile de pomină, făcute de orăşenii cu ştaif, care se dau în vânt după lăutăreasca ţigănească. Cântă de toate, de la muzică uşoară la populară şi manele, ce vrea omul. Dar cel mai mult îi place muzica tradiţională, aşa cum a apucat să înveţe el de la tatăl său, când acesta avea răgazul să-i pună copilului de 4-5 ani trompeta la gură şi să-i arate ce sunete minunate poate scoate.
„La 15 ani eram deja tocmit la nunţi”
I-a cunoscut pe oameni şi la necaz, şi la bucurie. Nu i-a fost totdeauna uşor, dar a învăţat să vorbească mai puţin şi să cânte mai mult. Se lasă descusut greu, dar nu are nicio problemă să ne arate cum cântă. „Mi-a plăcut de mic să-l ascult pe tata. Pe vremea lui, la Podoleni era ditai fanfara, cu 50 de oameni. Pe la 4 sau 5 ani a început să-mi arate şi mie, pentru că a văzut că se prinde. La 15 ani eram deja tocmit la nunţi alături de el, la jumătate de preţ, pentru că eram ucenic. Încet, încet a început să se audă de mine. Oamenii te simt dacă-ţi place să cânţi”, povesteşte cu destulă zgârcenie Eugen Ciubotaru, pe numele lui de scenă Ţuţu de la Podoleni, aşa cum de fapt îl cunoaşte toată lumea.
L-a felicitat Botgros, iar Hanţu l-a vrut la Bucureşti
Despre harul său, s-a dus vorba în multe sate. Oamenii povestesc că la o nuntă de la un local de fiţe la Focşani, Ţuţu a fost felicitat de însuşi Nicolae Botgros, starostele celebrului taraf „Lăutarii” din Chişinău. „El cânta la o altă nunta, la etaj, eu jos la parter. M-a auzit, i-a plăcut, a venit să-mi strângă mâna şi să mă felicite”, spune el, scurt. Tot vecinii ne-au spus că un alt celebru lăutar, de la Bucureşti, Costel Hanţu, i-a propus să cânte la el în taraf. Dar Ţuţu a preferat liniştea din sânul familiei biştarilor frumoşi pe care i-ar fi câştigat la Bucureşti.
„Îmi place aici, la Podoleni. Pe vremea lui Ceauşescu, am fost plecat la Comăneşti, în judeţul Bacău, eram angajat la taraful fabricii, cum era pe atunci. Făceam patru ore producţie, iar patru eram la repetiţie. Am avut şi apartament acolo, dar după ce s-a desfiinţat taraful, după 1989, am venit acasă”, mai spune el.
„Să fii calm, să cobori la nivelul oricui”
În timp ce discutăm, prin curte se tot perindă lume care se uită la noi ca la nuntă. Eugen Ciubotaru are şase copii şi 14 nepoţi, deşi abia a depăşit vârsta de 50 de ani. Dar niciunul dintre ei nu a vrut să înveţe să cânte la trompetă. „Mie mi-a plăcut, de-aia am învăţat. Eu m-am ţinut de tata să-mi arate. Dar băieţii mei n-au vrut. Nici eu n-am insistat, că nu e uşor să stai mai toate zilele şi nopţile pe drumuri. În plus, cât mai merge şi cu lăutarii? Nu vedeţi că acum nunţile se fac cu muzică de pe calculator sau cu o orgă şi un solist? Iar, tinerii din ziua de astăzi nici n-au şanse să devină lăutari serioşi. Sunt prea nervoşi, prea grăbiţi. Ca să fii un cântăreţ bun, pe lângă talent, trebuie să fii calm şi să cobori la nivelul oricui. Nu-i uşor!”, spune omul nostru, privind undeva în zare.
Recunoaşte că se câştigă binişor din cântat, cam 1.000 - 1.200 de lei pe noapte, la nunţi, dar oamenii de la oraş nu mai vor taraf, s-au modernizat, vor doar orgă şi solistă. El vine cu trompeta doar aşa pentru diversificare. Şi atunci reuşeşte să-i vrăjească. „Eu nu pot să-i spun omului ce să asculte la nuntă, dar muzica lăutărească adevărată e cea mai frumoasă. Păcat că se pierde”.
Înainte să plecăm, Ţuţu ne-a făcut o demonstraţie cu cântec. I-a zis din trompetă o ţigănească săltăreaţă, de s-au strâns toţi vecinii la poartă, ca la urs. Deşi piesa era de mare angajament, ne-au uimit firescul şi uşurinţa interpretării. Parcă a fost născut cu trompeta în mână!
