Când noi, ceilalţi, ne bucurăm de sărbătorile de iarnă, părinţii, soţii, fraţii celor care şi-au pierdut viaţa la Revoluţie intră din nou în doliul cel negru, îşi amintesc, se cutremură! Alţii au profitat de sacrificiul fiilor lor şi pot petrece, părinţilor le rămân bătrâneţea, disperarea şi uitarea!
Memoria recunoştinţei e scurtă
În săptămâna de dinaintea comemorării Revoluţiei, Ştefan Grigoraş, preşedintele Asociaţiei urmaşilor eroilor şi a răniţilor Revoluţiei, era cătrănit rău. Ca în fiecare an, sarcina de a repara mormintele placate cu marmură ale celor căzuţi la Revoluţie găseşte autorităţile uituce, gata să intervină în ultima clipă, ca să scape de „sâcâiala” lui Grigoraş, cu „soluţii” care să facă plăcile să nu cadă măcar până trece evenimentul… Nu e un calendar unde să scrie în ce zi de vară trebuie reparat, cum se face iarna car şi vara sanie: totul se amână, poate merge şi aşa…Lideri politici şi mahări administrativi, care fără revoluţionari, fără sângele vărsat, ar fi fost astăzi funcţionari, tehnicieni sau chiar muncitori obscuri, ocupaţi cu probleme grave sau ba, nu pot să-şi amintească, măcar o dată pe an, cui datorează şansa lor de a participa la competiţia socială în condiţii de libertate! Într-adevăr, după demersurile făcute de părintele eroului martir Marian Grigoraş, soldat în termen ucis la Revoluţie în Capitală, plăcile au fost lipite cum s-a putut. Dar nu poţi să faci artă iarna! Prefectul şi primarul i-au promis reprezentantului bătrânilor urmaşi cerniţi că nu vor uita la primăvară, când va fi timp frumos, să facă tot ce trebuie.
Omul care tot bate la uşi pentru toţi
După ce şi-a îngropat fiul, pensionarul ales să se zbată pentru ceilalţi a trebuit să alerge an de an pentru îngrijirea mormintelor, pentru ajutoarele pe care Primăria le dădea anual, în preajmă de 22 decembrie, urmaşilor. Aşa cum e „luna cadourilor”, autorităţile ştiu că au treabă şi cu urmaşii, dar scapă cu nişte pungi, o dată pe an. Pe dl Grigoraş îl roade soarta mormintelor, tot mai îmbătrânite: „În primii ani n-a fost nevoie de reparaţii, dar după zece ani au început să se desprindă plăcile. Am făcut intervenţii şi în acest an, la Primărie şi Prefectură, şi la început nu mi s-a dat niciun răspuns. Când am fost, nu demult, la morminte, erau căzute mai toate plăcile, nici n-aveai pe unde să păşeşti! Am vrut s-o duc şi pe nevastă-mea, care-i bolnavă, la mormânt. A trebuit să dau toate plăcile deoparte ca să pot să intru. Am luat-o pe braţe şi am târât-o până la mormântul băiatului, să plângă oleacă, să pună o floare. Ca s-o scoatem, am pus-o pe braţe - am făcut „scăunelul” - eram terminaţi, ieşea sufletul din noi! Mergeam două morminte, ne aşezam… Nu ştiu cum oamenilor ăştia nu le-a fost ruşine în anii din urmă să intre şi să depună coroane, când au văzut cum apar mormintele! De-abia acum, în ultima săptămână, m-au asigurat că se vor face reparaţii serioase, însă la primăvară, când va permite vremea…”.
Oricum, de-a lungul anilor, apropierea comemorării a dus la cârpirea mormintelor cu plăci care, lipite pe ger, se desprindeau repede. Acum vreo doi ani, arhiepiscopul şi prefectul erau să fie victimele… monumentului de la „Eternitatea”: o placă s-a desprins de sus, căzând, din fericire fără să facă victime. În vară, înainte de Înălţare, trăsesem un semnal de alarmă în ziar că mormintele s-au degradat. „Şi în alţi ani, bani s-au mai alocat pentru reparaţii, dar pe urmă au fost redirecţionaţi în altă parte. Proiectele astea de reparaţii se fac din timp, nu într-o zi-două! Ştiind că nu se face nimic de la sine, cum ar trebui după atâţia ani, am depus hârtia la Primărie de o lună. Am crezut că mă cheamă… Noi nu suntem revoluţionari, să nu se confunde - suntem victime! Suferim după dispariţia copiilor noştri! Suntem o asociaţie a părinţilor eroilor şi a răniţilor - morţi şi răniţi deci! Mai contăm? Nu s-au depus coroane la cimitir anul trecut. S-au depus în faţă la Prefectură, ca să vadă lumea, dar morţii noştri sunt la „Eternitatea”, acolo ne doare ce se întâmplă. De doi-trei ani de zile nu se mai aprinde flacăra nici aici la monumentul de la Prefectură: i-au furat instalaţia, arzătorul!”
Ce s-a ales de rudele cernite
Dl Grigoraş se plânge şi că din primăvara anului trecut urmaşii victimelor de la Revoluţie nu mai au dreptul la medicamente gratuite. Spune că decizia este interpretabilă, existând articole în lege care să permită alocarea în continuare de medicamente. Numai răniţii în Revoluţie şi-au mai păstrat acest drept. Membrii asociaţiei sunt în suferinţă. „Între timp, s-a îmbolnăvit şi a murit un băiat tânăr, unul dintre răniţii la Revoluţie, Florin Suruianu. A murit şi i-au rămas doi copii, nevasta stă la Şendreni într-o casă începută şi neterminată şi nu s-a mai interesat nimeni… Şi ceilalţi sunt la limită. A murit Ciobanu Ion, tatăl eroului Marian, de la Cerţeşti: îţi aminteşti?, băiatul acela care a visat o fântână şi a săpat acolo unde o visase şi chiar a dat de apă… A rămas mama lui, singură. Mai toţi părinţii sunt bolnavi... Dna Crap e operată de colon şi are probleme, iar doamna Penciu nu mai poate să mai meargă, nu mai iese din casă. Dl Dobre are 92 de ani, soţia, 85 sau 86. Colibă a plecat la Bucureşti, e paralizat, băiatul i-a rămas aici în cimitir… Chiosa, cea care stătea pe str. Columb, nu şi-a primit certificat pentru că nu s-a interesat: trebuia să ia actele de la Constanţa. Am zis că-i păcat să nu i se dea şi ei ajutoare, dar unii dintre urmaşi s-au supărat că de ce i se dă şi ei.”
„Dăm în judecată Primăria!”
„Noi, asociaţia, o să acţionăm în judecată Primăria pentru neglijenţa cu care se ocupă de morminte! Că prea am solicitat de atâtea ori reparaţii… Să ajungă în halul acesta este profanare de morminte, întinarea memoriei eroilor, lipsă de respect pentru ei şi pentru părinţii lor!” Deocamdată, mormintele sunt cârpite: de la distanţă arată chiar bine. Lipiturile groase cu ciment nu v-ar place însă nici la… mormântul dumneavoastră! Iar crucea de marmură de pe Monument este prinsă acum în holtşuruburi… Aşteptăm primăvara, poate se mai dezgheaţă inimile, pungile şi soarta.
