- Maestre, v-aţi început cariera ca „Menestrel la curţile dorului”, întâi cântând la chitară, apoi la cobză, apoi aţi venit pe scenă cu orchestră, cu un cor bisericesc, cu taraf, cu fanfară. Cine este, de fapt, Tudor Gheorghe şi ce-l mână pe el în luptă?
- Am fost „acuzat” că sunt cântăreţ de muzică folk, ceea ce doar într-un fel era adevărat. Pe atunci, asocierea om cu chitară ar fi însemnat muzică folk. Le-am explicat că nu aveam nicio legătură cu Joan Baez sau cu Bob Dylan, care aveau, ca şi în muzica rock, o furie, o supărare. Ori eu cântam cântece de dragoste, cântam poezia română. Asta mă consider şi astăzi: un bun tălmăcitor al poeziei române, un actor care a găsit o altă modalitate, decât confraţii lui, de a rosti versurile. Mă consider un amplificator foarte bun al muzicii interioare a poeziei, pentru că fiecare poezie adevărată are o anume muzicalitate interioară. Unii au capacitatea s-o audă, dar n-au capacitatea s-o exteriorizeze. Uite eu asta fac şi, prin asta, îi încurc pe toţi de vreo patruzeci şi ceva de ani. Ce mă mână în luptă? Păi, ce-am fi fără poezie în lumea asta searbădă a computerelor? Oamenii ar deveni nişte brute. De-aceea mă zbat în permanenţă să găsesc formule ca să arăt acestei generaţii debusolate cât de frumoasă este poezia.
- Deşi la spectacolele dvs aveţi săli pline, nu v-am prea văzut la televizor şi nici n-am auzit că vă număraţi printre cei aleşi de Ministerul Culturii să reprezinte România peste hotare. De ce?
- Nu ştiu. Eu întotdeauna am fost o instituţie paralelă cu instituţiile de promovare a culturii române. Ei au avut treburile lor, eu pe ale mele. Ei au avut şi alte interese, pe mine nu m-a interesat decât promovarea poeziei române, a limbii române. Miniştrii s-au tot schimbat, eu am rămas, am rezistat tuturor tentaţiilor şi n-am făcut niciun compromis. N-am cântat la botezuri, n-am cântat la nunţi… Consider că e o infirmitate, nu am nimic cu oamenii care din asta trăiesc. Iar apariţiile mele la televiziune sunt extrem de rare, pentru că nu am la ce emisiuni să mă duc. Nu mă încadrez în grilele lor. Ei spun că sunt din zona showbiz-ului, dar eu le-am spus că nu am nimic în comun cu asta. Ar trebui să fiu inclus în zona culturală. Ori televiziunile, toate, n-au niciun interes să promoveze lucrurile esenţiale ale culturii noastre. Ei fug după rating. Şi au şi mentalitatea stupidă că asta vrea publicul. Nu e adevărat. Publicul ia ce-i dai tu. Dar, dacă nu păstrezi un anumit standard, publicul te uită repede. Eu am studiat 40 de ani fenomenul acesta numit public. Cu cât cobori ştacheta mai jos, cu atât te uită mai repede. Tu trebuie să faci în aşa fel încât să-l ridici, nu să te cobori tu la nivelul lui. Ori artiştii de astăzi, în general, aleg calea mai uşoară.
„Televiziunea e o religie”
- Este misiunea instituţiilor media să fie repere de cultură?
- Într-o perioadă de timp, am fost membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului. A fost o perioadă romantică, fiindcă nu aveam nimic în comun cu politizarea. Noi am făcut prima privatizare esenţială în ţara asta, am privatizat văzduhul, am dat licenţele. Veneau ăştia de la PRO TV speriaţi cu mapele sub braţ. Dar era şi un consiliu de te speriai, când intrai acolo! Când dădeai cu ochii de Răzvan Teodorescu, de Ecaterina Oproiu, de Romulus Vulpescu, de Alexandru Piru şi Tudor Gheorghe! (râde) Ehei, ce era acolo! Toţi puneam preţ pe producţiile proprii, nu pe importuri, şi pe programele educaţionale. Nu mai respectă nimeni asta! Aş lua dosarele acum şi le-aş verifica şi le-aş ridica licenţele: uite ce aţi spus că faceţi şi uite ce-aţi făcut! Dar nu poate nimeni să facă asta în România actuală. Şi e trist, pentru că televiziunea are un rol colosal. E ca o religie! Lumea nu mai citeşte, se uită la televizor. Sunt atâtea canale! Sigur că e greu să faci emisiuni culturale, dar se pot face, cu nişte oameni deştepţi. Dar noi avem oameni instalaţi bine, care sunt depăşiţi. Eu aş lăsa televiziunea asta naţională pe mâna oamenilor tineri. Sunt nişte regizori, nişte scenarişti tineri, nişte oameni foarte deştepţi. Nu poţi să faci emisiuni culturale, cum făcea, la un moment dat, Manolescu, chiar dacă e o somitate. Dar el ţinea nişte prelegeri ca la universitate. Excepţionale, dar cine să se uite la ce spune el acolo, total inexpresiv. Emisiunile trebuie să fie interactive. Eu le-am spus că ştiu cum trebuie făcut, dar s-au speriat. De exemplu, din liceu ne era frică de cronicari. Şi le-am spus: facem un serial cu cronicari. Cu Miron Costin, despre cum i-au omorât familia şi pe drum l-au omorât şi pe el. Cu asta trebuie să prinzi publicul. Nu vezi ce fac ăştia cu Suleyman-ul lor! Şi ăştia cu telenovelele sud-coreene! Şi, Doamne câtă istorie avem şi noi, mâncaţi-aş sufletul, am putea face lucruri excepţionale. A mai încercat săracul Sergiu Nicolaescu să facă, dar nici n-a murit bine, că s-au luat de el. Trebuie repornit un sistem naţional de educaţie. Ăştia de la Ministerul Educaţiei se cred toţi Spiru Haret. Dar nu e aşa. Nu faci experimente pe generaţii întregi. Faci la tine acasă, unde înfiinţezi o grădiniţă privată, nu pe copiii noştri. Ce eşti tu să le bagi teste în clasa a II-a? Îi zăpăceşti pe copilaşii aia mititei. Lasă, domnule, copilul să se joace.
„Copiii trebuie dresaţi până în clasa a IV-a”
- Dacă aţi fi ministrul Educaţiei, ce aţi face primul lucru?
- Aş legaliza bătaia în şcoală! Nu în sensul brutal. Aş face asta doar la clasele primare. Doamna învăţătoare să aibă voie să le dea la palmă. După aceea copiii sunt mari, deja înţeleg de vorbă bună. Dar la I-IV, degeaba-i spui: „Dragul mamei, Uniunea Europeană ne spune că trebuie să stăm cuminţi. Şi el scoate limba la tine. Trebuie dresaţi până în clasa a IV-a. Nu te apuci să-i faci educaţie când deja e mare şi-ţi rade el o palmă ţie. În clasa a V-a deja te înţelegi altfel cu ei. Atunci putem vorbi şi la ei de conştiinţă. Era o vorbă: „Bătaia-i ruptă din rai”. Acum, dacă-i dai unui copil la palmă, sare mama bezmetică: „Mi-a agresat copilul!”.
- De ce nu mai învaţă elevii?
- Şi părinţii şi şcoala au vină în egală măsură. Noi am avut o zicală la care ţineam: cei şapte ani de-acasă. Acum părinţii sunt debusolaţi. I-au dat afară de la muncă. Tata n-are serviciu, pleacă în Spania. Copiii rămân cu bunicii, bunicii sunt necăjiţi, au pensie mică. Copilul de mic vede treburile acestea şi se întreabă la ce-i trebuie lui bună-cuviinţa, când poate fi şi el ca Gigi, care are bani, dar nu ştie să articuleze două vorbe. Când ajunge la şcoală, nu o mai respectă pe doamna învăţătoare, care n-are bani nici să se îmbrace, ci pe golanca aia, fata buticarului, care schimbă de trei ori pe zi ţinuta şi vorbeşte în timpul orelor la Iphone. Şi se mândreşte că a luat 1,70 la examen la română şi o trimite tata la mare să se refacă după efort.
- Ce modele aţi avut dumneavoastră?
- Profesorii mei din liceu. Iar în facultate am avut cele mai nobile modele în profesia mea. Imaginează-ţi că am avut-o profesoară pe Eugenia Popovici, o actriţă genială, apoi să-i vezi că trec pe lângă tine, în pauze, Beligan, Finteşteanu, Finţi, Dem Rădulescu, erau numai unul şi unul. Asistent era Marinuş Moraru. Dintr-o dată aveai altfel de aripi. Modelele noastre au fost profesionişti de mare clasă.
„După perioada comunistă, suntem bezmetici”
- Acum mai avem modele?
- Avem, dar sunt din perioada interbelică. Atunci îi aveam pe Nae Ionescu, Ţuţea, Sebastian, Cioran. Minţi de respiraţie internaţională. Acum nu mai sunt piloni ca ei, nu mai avem oameni de referinţă. Ne-a distrus perioada comunistă, în care am fost terminaţi din punct de vedere al demnităţii spirituale, iar acum nu ne-am revenit din şoc. Suntem încă bezmetici. Nouă ni se propun modele pipiţele de la televizor. Să zicem că eşti o fată deşteaptă, termini psihologia şi nu te angajează nimeni, pentru că nu ai experienţă. Păi unde capeţi experienţă, dacă nu te angajează nimeni. Şi ce-şi spune ea? Nu mai bine să fiu asistentă la Capatos? Mă cunoaşte toată ţara! Acum, modelele care ni se propun sunt false.
- Mai avem motive să fim mândri că suntem români?
- Sigur, sunt o mulţime. Eu cred foarte tare în viitorul acestei ţări. Bine, nu mă raportez acum la perioade scurte, de decade. Dar mă gândesc pe perioadă lungă, pentru că noi avem un potenţial creativ fabulos. Am auzit că o fată i-a terminat pe toţi la Roma, la olimpiada de latină. Aceşti copii trebuie încurajaţi. Dar ce te faci acum cu copiii de la ţară? Toate marile noastre somităţi au fost copii de la ţară. Ori acum, cine îmi garantează mie că în satele României nu se naşte câte un geniu la fiecare săptămână? Mai are el vreo şansă? Nu! Într-un sat unde nu sunt profesori plătiţi destul de bine ca să rămână să-i înveţe carte pe copiii, nu ai ce face.
- Care sunt cele mai mari defecte ale noastre, ale românilor?
- Delăsarea. Principiul acesta: lasă, mă, că merge şi aşa. Dar nu mai merge. Trebuie să ne debarasăm de acest lucru. Trebuie să ne orientăm spre altă mentalitate. Dar asta este foarte greu de făcut, pentru că anii ăştia de comunism ne-au dat înapoi, iar debusolarea care a venit de douăzeci şi ceva de ani încoace este dezastruoasă. N-avem drum. Nu ştie nimeni care-i calea.
- Avem şi talentul să ne furăm singuri căciula…
- Ei, asta este frumos. Face parte din spiritul poporului român. (râde) Ar fi şi păcat să scăpăm de acest obicei. Vezi, nu trebuie să te compari cu alte popoare, balcanicii sunt o nebunie. Suntem fermecători aşa cum suntem, „la mijloc de rău şi bun”, cum spunea Ion Barbu. Fiecare popor trebuie să aibă destinul lui. Ruşilor, dacă le iei votca şi mandolina, i-ai rupt. Lasă-i aşa! Şi pe noi la fel!
„Ca politician trebuie să fii şulfă”
- Vedeţi totuşi o cale de salvare a României?
- Salvarea României vine doar din educaţie. Cele două ministere – al Educaţiei şi al Culturii - ar trebui să conlucreze. Ori câtă vreme se acordă trei virgulă nu ştiu cât la sută din PIB la Învăţământ şi zero virgulă ceva la Cultură, nu avem nicio şansă. Mereu aud că e o conspiraţie împotriva noastră. Dar noi suntem singurii vinovaţi că acceptăm aşa ceva. Fiecare ar trebui să-şi facă treaba acolo unde e, nu cu jumătăţi de măsură. Ar trebui să ne redeşteptăm sentimentul acesta de demnitate şi mândrie naţională. Ştii că prin anii ’90 era o tâmpenie, că dacă spuneai că ţii la poporul tău, aoileu, te taxau imediat că eşti naţionalist. Eu recunosc: sunt naţionalist. Dar în sensul frumos al cuvântului. N-am nimic cu niciun etnic. Am prieteni unguri, am prieteni ţigani. Dar asta este alt lucru.
- Am citit că aţi refuzat să intraţi în politică. De ce?
- Nu e de mine. Ca politician trebuie să fii şulfă. E o profesie în care trebuie să ştii să faci compromisuri. Ori eu nu fac. Să zicem că intram în Parlamentul României. Să zicem că eram preşedintele Comisiei de cultură şi aveam în aceeaşi comisie şase Becali, de exemplu. Ia spune-mi, ce făceam eu? Sau eram ministru al Culturii, cu zero virgulă ceva din PIB la buget. Cum să împarţi tu banii ăştia? Cum să te descurci? N-ai cum să faci ceva bun, pentru că sistemul te omoară. Eu fac mult mai mult pentru România prin spectacolele mele.
Cui lasă Tudor Gheorghe „averea sa”
„Ca să mai fie unul ca mine, trebuie să îndeplinească cinci condiţii: unu - să se fi născut la sat, atunci când satul nu era alterat, când oamenii aveau o anumită mentalitate, doi - să-i fi dat măicuţa lui un pic de har, voinţă şi forţă de muncă, trei – să aibă pasiunea pentru poezie, patru – să termine institutul de teatru cu foştii mei profesori, cinci – ca toate acestea să le poţi îmbrăca într-o haină agreabilă”.
„Fiul meu este imaginea mea”
„Pe fiul meu, Adrian, l-am lăsat să-şi aleagă singur calea. Mie mi-a dat Dumnezeu harul de a auzi muzica poeziei, iar lui i-a dat harul de a vedea ceea ce cânt eu. El e tot ceea ce înseamnă imagine Tudor Gheorghe, toate afişele, el este un foarte bun imagist pe computere. Acum sunt şi bunic de băiat. Are patru luni şi sunt mort după el. Cum sunt tot plecat, îmi trimit pe telefon filmuleţe şi fotografii”.
„Tata a fost condamnat la 22 de ani la temniţă”
Adolescenţa maestrului Tudor Gheorghe n-a fost una fericită. „Tatăl meu a fost condamnat politic la 22 de ani de temniţă, din care n-a făcut decât vreo şapte. Când avea vreo 12 ani l-a trimis popa din sat la Bucureşti, ca să-l facă om. Acolo a fost băiat de prăvălie la o cârciumă unde era o tabără legionară. Când a început rebeliunea legionară, s-a întors acasă plin de păduchi. În ’58 l-au săltat: „Stai că tu ai fost legionar!”. Eu eram deja student în anul al II-lea, când l-au eliberat, aşa că am avut o adolescenţă dificilă. A trebuit să muncesc ca să-mi câştig existenţa. Ca să am cărţi şi uniformă, lucram la o orezărie din sat. Intram în lan dimineaţa şi ieşeam seara cu lipitorile curgând de pe mine”.
„Fiul meu a luat bacalaureatul cu 10”
Maestrul mărturiseşte că nu prea i-a plăcut să meargă la şcoală la fiul său Adrian: „Nu s-a prea ştiut că era fiul meu. N-a învăţat decât ceea ce i-a plăcut, dar bacalaureatul l-a luat cu zece. El era un elev mediocru, nu învăţa la toate materiile. De mic ştia ce va face şi a excelat în domeniul respectiv. La bac, la oral, profesorii au văzut că se descurcă şi l-au scos din subiect. Iar domnul Adrian i-a plimbat prin toată literatura. Abia după ce a terminat şi l-au felicitat, a spus unul dintre profesorii din şcoală că e băiatul lui Tudor Gheorghe. A crescut într-un anumit orizont: când era copil stătea pe genunchii lui Sorescu, l-a botezat Adrian Păunescu, de mic a crescut în lumea cărţilor soţilor Vulpescu”.
Iubirea de la panoul fruntaşilor
Când vine vorba despre iubire şi despre femei, Tudor Gheorghe nu poate vorbi decât despre Georgeta Luchian Tudor, cea care-i este alături de mai bine de 40 de ani.
„Când eram student, la intrare era un panou cu „Ne mândrim cu fruntaşii noştri”. Şi printre fruntaşi, era o studentă foarte frumoasă, alături de Irina Petrescu şi Mariana Mihuţ. Mă uitam la ea ca la o icoană. Ea era mai mare decât mine şi nu se uita la unul din anul I. A terminat facultatea, eu am rămas al nimănui în Bucureşti. Când am absolvit şi m-am întors la Craiova, am găsit-o acolo. Şi i-am zis: „Doamnă, nu mai scapi! Şi de peste 40 de ani suntem împreună. E o actriţă excepţională, o foarte bună poetă. Cum am cucerit-o? Cu poezia, cu farmecul. Eu eram nebun. Ea era o femeie liniştită. A dat de un puşti sărit de pe fix care i-a dat viaţa peste cap. Şi tot aşa am dus-o. Probabil, de aceea a şi ţinut”.
Despre public: „Îl respect, nu-l iubesc”
"Eu îmi respect publicul, nu-l iubesc. Publicul nu merită iubit, fiindcă este foarte parşiv, în clipa în care cobori nivelul, te taxează imediat. Cine-şi închipuie că poate să-şi desconsidere în felul acesta publicul, zicând – scoatem limba la el, dăm nădragii jos, fiindcă publicul râde, nu are decât de pierdut pe termen lung. Macedonscki dă o definiţie interesantă a publicului, în „Noapte de noiembrie”: „Iar publicul rămâne să fie tot ce-a fost/ Făptură ne-nţeleasă/ Nici om de duh, nici prost/ Privind cu nepăsare la tot ce se petrece/ Mai rece e ca mine, în groapa mea cea rece.//”
Lecţia de limba română în cinci CD-uri
„Dacă n-aş fi fost actor, aş fi vrut să fiu profesor de limba şi literatura română. Acum chiar lucrez la un almanah alternativ în slujba profesorilor de română. Vor fi cinci spectacole care aşa se şi cheamă „Lecţia de limba română – evoluţia limbii române de la începuturile ei, până în ziua de azi”, materializate în cinci CD-uri. Primul volum e făcut de la începuturile poeziei, până la Alecsandri. Toată zbaterea poeţilor de la începuturi care nu-şi găseau cuvintele. Toate oh- urile şi ah-urile lor, de la Conachi la Văcăreşti, de la Dosoftei, de la Miron Costin. Al doilea spectacol va fi Eminescu – Macedonschi, al treilea – poezia filosofico-meditativă pe filiera Eminescu – Blaga – Ion Alexandru. Al patrulea – poezia modernă – Macedonschi – Arghezi – Nichita, al cincilea spectacol – poezia contemporană cu Adrian Păunescu. Cu cei de azi eu nu sunt contemporan. Eu am fost prieten cu Nichita, cu Sorescu, Blandiana, cu Cezar Ivănescu, cu Ion Alexandru, cu Păunescu, cu Grigore Vieru, am petrecut nopţi întregi cu Mircea Micu şi Fănuş Neagu. Eu am simţit ritmul interior al poeziei lor. Pentru mine poezia română s-a încheiat la Păunescu. Ăştia de acum nu mai sunt în ritmul meu. Trebuie să vină unul tânăr ca să le simtă ritmul”.
