Da, se vede satul. Satul doamnei Doi. Satul unde am fost de atâtea ori şi unde am scris şi am citit pe Aria Trupului Doi. Abia aştept să ajung şi s-o văd. Poate mă roagă s-o scriu din nou, s-o citesc din nou. Ar fi frumos, ar fi mai frumos decât atunci. Şi poate vine şi doamna Lui. Şi poate va face un efort să înţeleagă sintagmele tulburătoare ale lui Nichita. Şi cred că o să sfârâie de invidie când voi citi "Evocare" pe Doi: "Ea era frumoasă ca umbra unei idei,/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă,/ a strigăt dintr-o limbă moartă./ Ea nu avea greutate, ca respirarea./ Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari,/ era sărată ca sarea/ slăvită la ospeţe de barbari./ Ea era frumoasă ca umbra unui gând./ Între ape, numai ea era pământ."//.. .Sau când voi citi unul dintre cele mai frumoase catrene ale persanului Omar: "Acest vas fu odată un biet îndrăgostit/ gemând de nepăsarea unei femei frumoase,/ Iar toarta era braţul ce mângâia mâhnit/ suavul gât cu-atingeri suave, de mătase."//...Nu?
Da, nerăbdarea îmi grăbeşte pasul, mă apropie de spargerea Tăcerii. Mai sunt treisprezece fluturi distanţă până la poarta Ei... Mai sunt şapte fluturi distanţă... Gata, nu mai e nici un fluture... În poarta Ei o văd pe Lui. Stă pe pragul vechi şi înverzit de lipsa tălpilor omeneşti. Stă cu fruntea sprijinită pe genunchi şi plânge. O aud cum plânge. Lacrimile-i se strâng şiroaie şi curg spre gară. Ridică ochii şi mă vede. Plânsul i se înteţeşte. Nu am nici un cuvânt în stare s-o întrebe ceva. Şi nici nu mă pot dumiri aşa, fără nici o vorbă. Pe drum - nici ţipenie de om. În aer şi-n copaci - nici ţipenie de pasăre. Văzduhul se clatină de tristeţe. Lui îşi înghite nişte lacrimi şi-mi spune cuvinte rare, tremurate: "Doi a murit în urmă cu şaptesprezece ani, după ce a făcut-o pe Ileana. De când a împlinit doi ani, Ileana stă-n grâu şi împleteşte coroane din flori nemuritoare. De cincisprezece ani umblă prin grâu şi face coroane. Dacă ai şti cât de frumos a vorbit Doi despre tine, înainte de a muri, înainte de Tăcere! Am îngropat-o aşa, manuscrisă şi ne/citită! Vrei să mergi la mormânt?"... Şi continuă să plângă.
Pasărea ciocârlie însoţitoare stă-n aer, cu ferestrele deschise la înălţimea ochilor mei. Văd filmul cu fata în lanul de grâu, la marginea salcâmilor, printre flori ne/muritoare. Şi-l văd şi pe bădia Iancu. Şi-l aud întrebându-mă: "Ai fost la fata din grâu? Au trecut atâţia ani de când mă tot roagă să-ţi spun că te aşteaptă!"... Pasărea ciocârlie dă-n lacrimi de Ileană!
