Mă las purtată de nostalgia toamnei şi înaintez odată cu frunzele arămii pe Strada Domnească, unde trecutul îşi deapănă amintirile timid în adierea vântului, înaintez pe cel mai vechi bulevard al unui oraş european: Galaţiul.
Arhitectura unor clădiri somptuoase îţi mai aduce aminte încă de trăsurile ce se plimbau odinioară prin centrul oraşului şi parcă revezi cu ochii minţii liniile graţioase ale aleilor idilice pe unde defilau inocentele cupluri romantice, care adulmecau briza tainică a Dunării. Briza aceasta păstra nealterat spiritul de comerţ zgomotos, care anima oamenii portului dunărean. Tonetele în spatele cărora grecii şi armenii îşi expuneau în rafturi marfa din abundenţă, tarabele pline cu peşte proaspăt, cafea, smochine, portocale, banane, erau dublate de magazinele selecte unde evreii vindeau bijuterii din aur.
Loc prosper cândva, Galaţiul încă îşi plânge micii afacerişti, suportând, cu un stoicism acru, prezentul înţesat de gâfâitul maşinilor cu mulţi cai putere, fumul greu al combinatului comunist, precum şi actualele lui ruine ruginite.
Dacă te îndrepţi pas cu pas pe Strada Brăilei către ceea ce azi numim Inelul de Rocadă ori zona „Ultimul Leu”, pe partea dreaptă privirea îţi este atrasă de una dintre cele mai vechi clădiri - Colegiul Naţional „Costache Negri”.
Clădirea, absolut spectaculoasă, din cărămida roşie, tronează ca o regină în mijlocul celorlalte construcţii realizate în era socialistă, toate albe, mate, colţuroase şi ostile. Privesc cu mândrie către liceul unde învăţ, încerc să-mi imaginez cu drag un Galaţi prăfuit de vreme, Galaţiul ai cărui oameni au ales să ridice o şcoală care să dea regiunii Covorluiului adevăraţi modelatori de inimi şi de caractere, învăţătorii, şi înţeleg că străbunicii au lăsat propriului oraş o moştenire istorică de neegalat.
CITEŞTE ŞI: Istoria Şcolii gălăţene de pedagogie
