Încă de la intrare, adăpostul arată mai mult a închisoare. Gardul înalt de tablă nu lasă să se vadă nimic din curtea mică, amenajată ca un parc improvizat. Mulţi dintre cei care trec pe strada Alexandru cel Bun habar nu au că în acel loc sunt adăpostiţi bătrâni şi tineri care mai primesc o şansă la o viaţă cât de cât normală. De altfel, aşa se şi cheamă centrul: ”Şansa”. Doar că viaţa nu e deloc roz aici, ba chiar are nuanţe puternice de gri întunecat.
Am intrat în curte şi am fost izbit de o imagine dezolantă. Poate că pe timpul verii totul arată mai bine, mai viu, însă acum, iarna, copacii uscaţi şi băncile din metal cu vopseaua scorojită nu te îndeamnă deloc la veselie, ci mai degrabă te pregătesc pentru chipurile oamenilor dinăuntru. Am mers acolo pentru că un domn mi-a trimis o scrisoare în care se plângea de condiţii. Nu de cele materiale, ci de cele umane, pentru că, spunea el, locul unde el şi alții ca el ar trebui să-şi ducă bătrâneţile în linişte numai liniştit nu este. După o discuţie cu reprezentanţii Primăriei şi cu cei ai centrului, am reuşit să intru pentru a sta de vorbă şi cu oamenii.
Holul este rece, plictisitor, plin de alb şi albastru. Lumina neoanelor nu reuşeşte să înveselească atmosfera absolut deloc, aşa că mă simt ca într-un spital obişnuit, nicidecum într-un loc unde trăiesc oameni. Unele camere sunt mici, altele sunt mai mari, dar toate sunt înghesuite. Într-o cameră în care, în mod normal, ar trebui să locuiască cel mult trei persoane sunt opt oameni. Paturile sunt supraetajate șş destul de mici, iar spaţiul dintre ele este restrâns, astfel încât cine e mai plinuţ ar avea mari dificultăţi să încapă. Dar asta nu e o problemă în centru. Sănătatea şubredă şi traiul de pe o zi pe alta i-a slăbit pe oameni, iar pe unii i-a lăsat de tot fără vlagă.
Nea Ilie a încercat toate meseriile
În una din camere, l-am cunoscut pe nea Ilie. Nu aşa îl cheamă, dar mi-a spus că mereu i-a plăcut de Ilie Moromete. Aşa că l-am botezat eu, ca să nu îi fac probleme. L-am găsit întins în patul mic, citind Biblia. Spune că asta e marea lui pasiune, să citească şi să găsească personaje. Are părul alb, faţa ridată şi o pereche de ochelari cu lentile groase îi tronează pe nas, făcându-i ochii să pară foarte mari. Nu e nici trist, dar nici vesel. Stă în centru de trei ani şi s-a obişnuit cu toate condiţiile, pe care le acceptă ca pe un dat. ”În altă parte unde să mă duc? Nevastă nu mai am, copiii sunt la muncă prin ţări străine, şi decât să plătesc pe cineva să mă îngrijească şi la urmă să îmi dea cu şutul în cur, mai bine stau aici”, spune omul.
Nea Ilie a avut o viață plină. A fost frizer, a lucrat la un magazin de carne, a încercat să facă şi croitorie la un moment dat, însă nu prea i-a ieşit. ”M-am trezit într-o zi şi am zis că asta vreau să fac. Să cos haine. Mai văzusem croitori, că în tinereţea mea erau la modă, şi nu mi se părea mare lucru. I-am făcut nevestei un costum, dar nu am ştiut să îmi aduc clienţi. Aşa că m-am lăsat repede. Trebuia să pun mâncare pe masă şi, încă de la vremea aia, ştiam că o tigaie plină te hrăneşte şi una goală te educă”, îşi aminteşte bătrânul, râzând.
Multe infracţiuni trecute cu vederea
În centru, viaţa e grea. Din cauza aglomeraţiei, fiecare cameră are mirosuri specifice. În camera unde l-am găsit pe nea Ilie mirosea a aer închis. Valul de căldură care m-a izbit când am deschis uşa mi-a dat de înţeles că geamurile se deschid rar în cameră, pe timpul frigului. ”Eh, ce să facem? Suntem mulţi, spaţiul e mic, e normal să mai miroasă. Pe noi nu ne mai deranjează, că ne-am obişnuit. Mai greu e pentru cei care vin în vizită”, mai spune omul. Cel mai greu este, însă, când se fură sau sunt bătăi, pentru că ele nu lipsesc din viaţa de zi cu zi a adăpostului. Conform Primăriei, recalcitranţii sunt repede daţi afară, dacă sunt găsiți vinovaţi, dar oamenii spun că multe infracţiuni sunt trecute cu vederea. Fie că e vorba de furt, de beţii sau de bătăi. ”Majoritatea ăstora care beau sau fură au şi bani, aşa că îi mai îmbunează pe paznici. Un pachet de ţigări, o sticlă de ceva bun, şi gata, se uită incidentele. Normal că nimeni nu o să recunoască asta, dar aşa se întâmplă”, mai zice omul.
Singura familie pe care au cunoscut-o
În centru, nimeni nu stă pe gratis. Tinerii muncesc, fie la Ecosal, fie la ADP, iar bătrânii plătesc din pensie cam 180 de lei pe lună pentru mâncare. Adăpostul este centrul universului lor, pentru că în altă parte nu îi primeşte nimeni. Nici nu mai contează că abia le ajunge aerul ca să respire, în camerele aglomerate. Familiile i-au uitat, iar pentru unii, cei din centru sunt singura familie pe care au cunoscut-o vreodată.
În ultima lună, au ajuns pe biroul meu două scrisori de la oamenii din centru. În ambele, administratoarea este acuzată de oameni că îi favorizează pe scandalagii şi că nu ştie să se poarte omeneşte cu ceilalţi.
Cei de la Primărie susţin însă că totul este în regulă şi că se fac demersuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor din centru. Dar până atunci, tinerii şi bătrânii din adăpost îşi vor duce zilele ca şi până acum...
