Da, cum mărturiseam ieri, pe partea stângă stă odaia din partea stângă! Iar nu în partea stângă a Oricui, ci în partea stângă a Singurătăţii! N-am văzut şi n-am auzit niciodată (despre) o mai adânc răscolitoare singurătate decât Singurătatea unei odăi singure! Mirosul de busuioc la icoane şi tăcerea de candelă stinsă, lumina (difuză) strecurată prin/printre perdele de geamuri legende, murmurul i/real al superstiţiilor şi foşnetul încăpăţânat al tuturor nălucilor/nălucirilor mele greu de controlat în iastă-ncăpere... îmi pogoară-n toate camerele inimii o frică răutăcioasă... însă îmi şi suie-n adâncuri un curaj la fel de cinic, pe măsura curiozităţii purtătoare de cuvânt în spaţiul şi-n timpul "cercetării", în dimensiunile cestei odăi cu trecut bine înfipt şi bine păstrat în prezent!
Peste tot, de la tavanul din scânduri şi până-n lutul pardoselii acoperite cu ţoale meşterite-n război, stăpâneşte o curăţenie (şi un soi de aşteptare) exemplară, parcă! Adie a zestre şi a taină, a clinchet de pahare şi a vorbe de duh, a visuri minunate şi a peţit! Puţintica lumină dinspre ferestre se opreşte pe tabloul despre "Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia", dar şi pe cel cu "Asasinarea lui Mihai Bravu" la Gurăslău"!
Aşa... ca şi cum Cineva m-ar fi aşteptat să-mi spună Ceva, dinspre una din lăzile cu zestre, parcă... ori din podul casei, parcă... ori dinspre icoana cu Sfânta Maria, parcă... încep să aud cele mai frumoase şi triste şoapte din această lume fabuloasă: "Ieri... am auzit că vine şi m-am pregătit de gală:/ mi-am pus fracul şi jobenul, fluturele, ghiulul, vesta;/ şi mi-am lustruit bocancii c-o blăniţă anormală,/ mi-am promis să nu mă doară nici în Buda, nici în Pesta!// Şi am dat cu mături fine prin grădină şi prin curte,/ şi am văruit copacii,/ vâsc am pus frumos la poartă,/ i-am spus mamei să frământe pentru poale-n brâu şi turte;/ tatei - să îndrepte lemne, să repare nişte piatră!// Şi pe garduri şi pe sârmă am pus păsări care cântă/ cântece în dorul lelei, triluri proaspete de nuntă,/ am tocmit un zmeu sălbatic, diplomat în cai şi trântă,/ uite-aşa, să nu se vadă măreţia mea măruntă!// I-am scos rochia din ladă mirosind a aşteptare,/ a gutui, a toamnă lungă, a zăpadă, a iubire.../ a nimic nu se petrece când se-ntâmplă doar uitare/ după ce săgeata trece printr-o pasăre subţire!// Toate-s foarte pregătite: ploaia, fulgerul şi vântul,/ liniştea şi focul, lampa cea cu flăcări aladine,/ pâinea şi cuţitul, cartea, samovarul, somnul, gândul...!/ Latră câinele şi zice: nu mai vine!... nu mai vine!//... Nu?
