Sunt la mort. După mort, adică. Un mort bărbat. Sau un bărbat mort, dacă-i mai bine aşa, din alte puncte de vedere, de revedere, de belvedere...mă rog frumos, din toate punctele cardinale, dacă (nu) vreţi! Mă rog, vreţi ori nu, mă aflu la un mort cunoscut! La mortul moş Ion Jiglău, gata de prohod şi gata de plecare din biserica „Sfântul Ilie”. Nu sunt singur în preajma slujbei şi în jurul răposatului. Fiindcă nu-mi prea place să umblu solo pe la morţi. Sunt cu Petrică Bostan, prietenul meu cel mai dibaci în ale computerelor, mai ales pe linie (ferată) de informatică, mai ales pe linia Paul Brunton – Sri Ramana Maharshi, mai ales pe linia Galaţi – Oancea, mai ales pe toate liniile care a/duc de/la Poezie. Nici el nu-i singur la mortul Ion. Este cu prietena lui. Suntem trei, dacă ne numărăm. Dar, după cum scrie Poetul Nichita Stănescu, e mai bine şi mai elegant să fim nenumăraţi. Nu?...Şi, cum ziceam oleacă mai în sus, mortu-i gata, prohodu-i gata, adio-i gata, lacrimile-s gata...gata, ieşim să facem loc pentru scoaterea sicriului cu trup lămurit, fără suflet, gătit şi pregătit să intre-n staţia Veşnicia, cu peronul pe toate părţile! Stăm pe aripa stângă. Pe aripa stângă a „Sfântului Ilie”, nu a noastră. Că noi, mai ales eu, mereu ne uităm aripile acasă. În trioul nostru se „lipeşte” şi-un (mai) apropiat de-al lui moş Ion. Stăm cum ziceam. Brusc, aşa, ca dintr-un nor de ploaie care ninge, începe să se apropie de noi un fel de macho foarte bine îmbrăcat, chiar cam prea elegant din punct de vedere al evenimentului, Grizonat şi fandosit, drept, aproape ţeapăn, vine cu paşi măsuraţi şi cu-n zâmbet în stare să cutremure şi mortul din sicriul care, iată, începe să se audă cu iese din biserică. După cum ni se arată, tindem să credem că masculu-i cel puţin sub/secretar de stat, dacă nu chiar deasupra/sercretar, tot de stat. Se apropie, dar nu salută, nu zice nimic în direcţia noastră ori în sensul mortului. Nu zice, dar spune astfel: „Daţi-mi nişte bani! pentru mâncare! nu pentru băutură! că tare-i greu! nu se vede cât e de greu?”...Eu nu-i dau. Nici femeia cu Petrică nu-i dă. Omul „lipit” zice limpede, sacadat: „Nu-i daţi! îl cunosc! e-un tupeist, un şmecher! e un lumpen! e un leneş! nu-i daţi!”...Eu – iar nu-i dau. Femeia – iar nu-i dă. Petrică, suflet uriaş, greu sau imposibil de comparat/egalat, scoate teşchereaua şi-i dă „artistului” o bancotă de-un leu. Atâta-i trebuie grizonatului, di/stinsului cicisbeu. Se înroşeşte la meclă, se revoltă şi începe canonada: „Ia-ţi, bă, banii înapoi! ce, mă iei în râs? oare cum îţi permiţi să mă jigneşti în halul acesta? ce, nu ştii că nu merge economia naţională? eşti nebun?cine te crezi tu, de mă iei în băşcălie cu-n leu? ia-ţi banii înapoi!ce fel de credincios eşti? la ce mai vii în biserică, dacă nu ştii să te comporţi?”...Şi pleacă spre poartă, condus de vorbele imperative ale unor muncitori cu pământ în lopeţi şi-n roabe. Din urmă, mortul iese din biserică. Ne facem cruce şi auzim clar: „Sfinte, sfinte, Dumnezeule!”...Sigur că da!
Protest şi nesimţire în ograda bisericii Scris de Ion Zimbru
