Treptat, coboară şi mănâncă tot:/ păgâne, sfinte, scumpe, brute, nete,
curate şi murdare, până când/ nimic, nimic, nimic nu se mai vede!...
Nu-i pasăre, nu-i om, nu-i animal,/ n-are contur, nici milă, se repetă,
nu umblă cu lumină, nu-i urât/ în firea lui abstractă (sau concretă)!
E chiar frumos, e tandru când păşim/ în doi, încet, prin unghiurile sale,
prin labirintul său descântător/ de vrajă-n destrămări sentimentale!
Sau când gustăm amar după amar,/ sau dulce după dulce... şi se pare
că ist adânc şi mare nepătruns/ nu-i templu-nchis, ci largă deschisoare!
Chiar mai frumos când ist necunoscut/ se lasă sfâşiat de Luna plină,
şi (re)vedem că n-a mâncat nimic,/ şi stăm cuminţi în mreje de lumină!
Şi ce abstract (sau ce concret) uşor/ ist Fiu al nopţii noastre minunate
ne apără de rău şi de viclean.../ până când piere dincolo de moarte!
