Cazul familiei Bodnariu, căreia Protecţia Copilului din Norvegia i-a luat cei cinci copii, dintr-un motiv aparent minor, a stârnit un val de simpatie pentru părinţii îndureraţi. Dincolo de zgomotul mediatic, rămâne însă o problemă de fond: cât de des este întâlnită în societatea românească violenţa fizică, înţeleasă ca bătaie, în educaţia copiilor? Chestiunea merită, fără îndoială, o discuţie mai amplă, având în vedere că mulţi români încă mai consideră că „bătaia e ruptă din rai” sau că „unde dă mama creşte”.
Psihologul Olivia Sîntoma ne explică care sunt riscurile unui astfel de comportament asupra copilului.
- Cât de des aţi întâlnit, în activitatea profesională, copii care au recunoscut că sunt bătuţi de părinţi? Dar părinţi care, deşi bine intenţionaţi, aleg această formă de „educaţie”?
- În activitatea mea profesională, am întâlnit copii care povestesc că sunt loviţi, precum şi părinţi care recunosc că îşi mai bat, uneori, copiii. Dincolo de cei care recunosc aceste abuzuri fizice, există destul de mulţi copii şi părinţi care nu vorbesc despre conduitele agresive prezente în propriile familii. Însă este suficient să mergem pe stradă sau în parc şi sigur vom vedea că există adulţi care îşi care lovesc copiii. Motivele pentru care părinţii folosesc bătaia ca formă de educaţie pot fi diverse: fie sunt părinţi care au fost educaţi în aceeaşi manieră şi care pun evoluţia favorabilă a vieţii lor pe seama unor astfel de tratamente (”Şi eu am fost bătut de părinţi şi nu am păţit nimic. Uitaţi ce bine am ajuns”), fie sunt părinţi nesiguri pe ei înşişi, care încearcă să îşi impună autoritatea în orice mod, ajungând chiar şi la comportamente agresive.
- Este bătaia folosită în special în familiile sărace sau o întâlnim şi în familiile din clasa de mijloc?
- Bătaia e întâlnită atât în familiile cu un nivel socio-economic scăzut, cât şi în cele cu venituri financiare mai mari. În familiile sărace, stresul zilei de mâine şi un grad de instrucţie mai scăzut pot constitui factori care contribuie la abordarea unor strategii violente pentru rezolvarea situaţiilor problematice.
Pe de altă parte, există şi cauzele psihologice care contribuie la apariţia conduitelor violente, acestea find prezente şi în rândul familiilor cu un anumit statut socio-economic: conflictele dintre soţi, dorinţa de a impune punctul de vedere cu orice chip, inconsecvenţa în aplicarea unor metode educative coerente şi stabile, oscilaţii emoţionale ale părinţilor, toleranţa scăzută la frustrare, modelele parentale agresive preluate din generaţie în generaţie etc.
- Care sunt efectele folosirii violenţei în educarea copiilor? Putem vorbi de efecte pe termen scurt şi de consecinţe pe termen lung?
- Pedepsele fizice pun în pericol integritatea fizică a copilului, produc suferinţă fizică şi psihică şi au consecinţe negative grave asupra dezvoltării cognitive, emoţionale şi sociale a copiilor. În principiu, episoadele izolate nu lasă urme atât de grave asupra copilului, dar am întâlnit situaţii în care adulţii povesteau despre trăiri foarte intense, care le-au marcat în mod nefavorabil existenţa, fiind copleşiţi încă, la vârsta maturităţii, de suferinţă, de furie sau de ranchiună îndreptate împotriva părinţilor, ca urmare a unei experienţe din copilărie în care au fost bătuţi pentru o notă proastă sau pentru o minciună.
Confruntaţi în mod constant cu violenţa fizică, copiii îşi pierd încrederea în sine şi în mediul înconjurător, pe care îl percep ca fiindu-le ostil. Ei pot deveni timoraţi, timizi şi retraşi sau, dimpotrivă, pot deveni agresivi şi cu probleme de comportament. Pentru a evita expunerea la suferinţa provocată de violenţa fizică, copilul se poate manifesta în două moduri: fie va deveni un copil extrem de ascultător şi de obedient, fără iniţiativă, dornic să le facă tuturor pe plac, fie va deveni hiperactiv, neascultător şi dificil.
- Cum recunoaştem un copil care are astfel de probleme?
- Copilul abuzat din punct de vedere fizic poate prezenta unele semne corporale (urme de lovituri, zgârieturi, fracturi, arsuri). El are o atitudine temătoare, plânge sau devine agitat în prezenţa părinţilor sau atunci când urmează să plece cu aceştia de la şcoală sau grădiniţă. De asemenea, un copil bătut tresare şi se fereşte de adulţii care se apropie de el. La şcoală, poate avea rezultate slabe sau absentează des, fără a oferi explicaţii pentru acest comportament. Copiii bătuţi pot manifesta şi probleme comportamentale: agresivitate fizică sau verbala îndreptată împotriva altor copii sau adulţi, furt, minciuni sau delincvenţă juvenilă.
- Cum se manifestă bătăile din copilărie asupra personalităţii viitorului adult?
- Bătăile din copilărie lasă urme asupra personalităţii viitorului adult, acesta reacţionând emoţional, cognitiv şi relaţional în mod disfuncţional. Copilul bătut se poate transforma fie într-o victimă, fie într-un agresor, fie va juca aceste roluri consecutiv. Aceste atitudini disfuncţionale se vor manifesta atât în relaţia cu propriul copil, cât şi în relaţia cu partenerul de cuplu sau în relaţiile colegiale.
- Există împrejurări în care bătaia este potrivită?
- Cu siguranţă că în relaţia părinte - copil, educator - educat, bătaia nu este potrivită. Cei care lovesc sunt oameni care nu găsesc alte resurse pentru a-şi face auzită vocea şi pentru a-şi face acceptat punctul de vedere. Sunt oameni slabi din punct de vedere emoţional, care îşi fac dreptate prin forţă fizică tocmai pentru ca nu au putere, forţă interioară.
- Ce metode alternative avem pentru a aduce pe drumul cel bun un copil dificil?
- Metodele pentru a aduce pe drumul cel bun un copil dificil sunt multe. Acestea fac parte din arsenalul disciplinării pozitive, non-violente. Amintesc doar câteva: empatia, răbdarea, blândeţea, încurajarea, împărţirea sarcinilor complexe în sarcini mai simple şi mai uşor de realizat, explicaţii clare, aprecierea rezultatelor obţinute, modelul comportamental al adultului etc. Pentru ca aceste metode să funcţioneze este foarte important echilibrul emoţional al adultului educator. Un adult calm va putea aborda cu răbdare şi creativitate situaţiile mai dificile din relaţia cu cei mici.
- Este adevărat că părinţii agresivi din zilele noastre au fost la rândul lor agresaţi fizic în timpul copilăriei?
- Nu pot spune că toţi cei ce îşi lovesc copiii au fost abuzaţi în copilărie, dar există mulţi adulţi care au fost bătuţi şi care devin abuzatori la rândul lor. De asemenea, există şi părinţi care au fost agresaţi în copilărie şi care, din dorinţa de a nu produce traume similare în sufletele copiilor lor, devin foarte permisivi, neputând gestiona astfel comportamentele nepotrivite ale acestora.
- Ce vină are şcoala în toată această ecuaţie? Fiecare dintre noi îşi aduce aminte de învăţătorii şi profesorii care pedepseau ferm cu rigla orice „abatere disciplinară”. S-au mai „îmblânzit” metodele pedagogice în ultimii ani?
- Nu cred că putem plasa responsabilitatea agresivităţii din relaţia părinte - copil la nivelul şcolii. Chiar există situaţii în care cadrele didactice, remarcând că se întâmplă ceva cu anumiţi elevi, încearcă să vină în ajutorul copiilor, vorbind cu psihologul şcolar, cu părinţii sau sesizând alte instituţii abilitate să intervină în cazuri de violenţă familială.
Cât priveşte folosirea pedepselor fizice pentru corijarea comportamentului elevilor de către cadrele didactice, acesta este un subiect sensibil. Din păcate, încă mai există dascăli care-i ”educă” în acest mod pe elevi. Consecinţele unor astfel de ”metode de educare” sunt mai multe: scăderea motivaţiei faţă de activitatea de învăţare, refuzul de a frecventa şcoala, manifestări psiho-somatice (dureri de cap, de burtă, vărsături), scăderea randamentului şcolar şi a încrederii în sine, revoltă şi probleme de comportament (uneori aceste probleme se manifestă în relaţia cu alţi profesori, care nu utilizează astfel de strategii de educare).
