COMORI DE PATRIMONIU/ Vadul Sacalelor şi o supravieţuitoare a defunctului Centru
Foto: Imobilul din imagine este aproape de str. Prelungirrea Traian; străduţa se pierde între blocurile P

COMORI DE PATRIMONIU/ Vadul Sacalelor şi o supravieţuitoare a defunctului Centru
Evaluaţi acest articol
(17 voturi)

În această lună putem comemora distrugerea ireparabilă a frumosului nostru centru vechi, cu Piaţa Regală (fostă Negri) în care se întâlneau şase străzi mari. Au supravieţuit ca prin minune statuia lui Eminescu, cea a lui Negri şi câteva case, cu o arhitectură modernă în acea vreme, a arhitectului Le Corbusier, cel care crease, din beton armat, moderne "Unité d'habitation". Rămâneau în picioare doar casa Jean Limbidis (în spatele blocului cu fântâna "Femeia pe valuri"), o construcţie baroc, cu turnuleţ (în spatele Romartei Vechi) şi ultima clădire supravieţuitoare a unei străzi cu o istorie specială: Vadul Sacalelor. La nr.  6 (vizavi, Hotel Alex figurează pe strada Aurorei), vedem clădirea în stil Art Déco...

Istoria unei "arderi de tot"

Generalul Ioan Brezeanu, regretatul cărturar, profesor universitar, sublocotenent pe timpul războiului, mi-a povestit că a fost martor la minarea Centrului: geniştii geremani făceau găuri în zidurile cădirilor mari din zona centrală, a Pieţei Regale, pentru plasarea dinamitei cu fitil.  Era pe 26 august, iar sublocotenentul gălăţean, în drum spre Brăila, venise pe jos tocmai de la Iaşi, cu resturi ale armatei noastre în retragere, după ce frontul nostru fusese spart de ruşi. Între 23 şi 27 august, Galaţiul a fost pustiit de aproape toată populaţia şi de toate autorităţile. Martorul mi-a spus că, în acele zile, au fost şi trei bombardamente sovietice asupra oraşului. Prof. univ. dr. Brezeanu, care întocmise mai apoi o listă cu casele şi fabricile distruse,  pregătea şi un volum despre distrugerile Galaţiului de-a lungul timpului, de la înfrângerea lui Cantemir şi a armatei ţariste încoace, dar nu a mai apucat să-l termine şi cred că s-ar cuveni să fie continuat de alţi cercetători.

Comunitatea catolică a organizat o procesiune religioasă, cerând comenduirii germane să nu distrugă oraşul. Dar germanii au respectat ordinul: voiau ca sovieticii să nu mai găsească aici un oraş şi au fost implacabili!

Intendentul provizoriu al Palatului Comisiei Europene a Dunării, Carlo Cappelarro, scria într-un raport către Secretariatul General al Comisiei (poate fi găsit şi în volumul „Tezaur documentar gălăţean”, scos de Direcţia Generală a Arhivelor Statului la Bucureşti, în 1988) că, pe 25 august, “au început, pe la ora 15, pocniturile (casele fuseseră minate - n.r.) de distrugere şi de dare de foc a Galaţiului”. Un martor ocular, refugiat atunci la Brăila, mi-a relatat că flăcările se vedeau de acolo! Acest „infern”, spune intendentul care avea în grijă clădirea actualei Biblioteci „V. A. Urechia”, a durat până pe 26 august noaptea, când Armata Roşie sovietică s-a apropiat de Prut, iar germanii s-au pregătit de plecare. A doua zi, nemţii plecau, iar pe la „orele 5-6, armata sovietică intra în oraş.” Comandantul garnizoanei era maiorul Ivanov, aflăm dintr-o ordonanţă din 27 august 1944, publicată în acelaşi volum.

Supravieţuitoare interbelică a Centrului

Ignorată de cercetătorii clădirilor mai vechi şi deci mai spectaculoase arhitectonic, această rară supravieţuitoare a fost construită… „înainte de 1967”, găsim într-un anunţ de vânzare postat în 2013, între timp dezactivat, al clădirii de birouri în care, după Revoluţie, câţiva ani a funcţionat şi redacţia ziarului „Imparţial”. În mod cert, după stilul clădirii, ea a fost însă construită (sau reconstruită) în perioada interbelică. În anunţ am găsit câteva date despre clădire: cu un  etaj, cu demisol, subsol şi pod, 20 de camere, cu un total de 486 mp.

O "rudă (mai) săracă" a Primăriei din... Buffalo

Arhitectura Art Déco aparţine unui curent artistic şi stil arhitectural incipient în Europa prin 1910, exportat cu succes în SUA, Anglia şi Canada până spre 1940. Stilul încerca să „îmblânzească” geometria strictă a zgârie-norilor. În ultimii ani, stilul, revigorat şi în anii ´60 în mobilier, design auto sau podoabe este tot mai apreciat, în domeniul decoraţiunilor interioare. El vine din mai încărcatul şi barocul Art Nouveau, aduce linii simple, este echivalentul, în muzică, al jazzului, spun specialiştii.

Clădirea de pe Vadul Sacalelor avea şi are „verişoare” prin oraş, în imobilele lui Ştefan H. Ştefan, „omul cu o sută de case”, care construise, pentru a închiria, pe strada Bălcescu, pe strada Portului sau pe Vadul Cărăbuş, clădiri cu etaj, care au fost demolate, sau clădirea unde e acum restaurantul Serafim („pe str Universităţii, nr. 4, unde fusese Cinematograful “Vernescu”). În 1942, Elena Vernescu i-a vândut cinematograful lui Grigore Bănică şi aşa apărut Cinema “Aro Bănică”.  A fost naţionalizat prin Decretul nr 303/3.11.1948, comuniştii denumindu-l Cinema “Maxim Gorki”, iar după retragerea armatei sovietice Cinema “Alexandru Vlahuţă”, scria Tudor Bălănescu, în „Ziarul de Investigaţii”), apoi a ajuns Clubul CFR.  La Bucureşti şi în ţară sunt construcţii şi mai impunătoare, chiar cu multe etaje. Dacă trecem… Oceanul, iată o capodoperă Art Déco: Buffalo City Hall (Primaria oraşului Buffalo), o „soră” mult mai bogată, cu multe etaje, dar să păstrăm proporţia - oraşul din statul New York are peste un milion de locuitori.

Stilul ne poate lămuri cam când a fost construită sau reconstruită în formula în care o vedem şi astăzi: Art Déco înflorea şi la noi în perioada interbelică. Pavilionul regal al României de la Paris  expunea, în 1937, şi produse moderniste. Găsesc pe site-ul casa.acasa.ro şi unele dintre caracteristicile clădirii noastre încadrate în acest stil: „un stil aerodinamic lustruit cu colţuri rotunjite şi benzi orizontale paralele, cunoscute sub denumirea de linii de viteză”. Arhitecţii francezi cu stilul încărcat erau înlocuiţi acum de alţi arhitecţi străini, care cultivau modernismul. Alexandru Voicu scria în „Historia”: „au existat foarte puţine domenii ale vieţii cotidiene, între 1920 şi 1930, care să nu fi fost afectate de noul stil.” „Primul semn al schimbării a apărut în 1909, atunci când baletul rus a înregistrat un imens succes la Paris”, cu decorurile şi costumele foarte colorate ale lui Leon Bakst, care „au uluit Parisul”, preluate de casa de modă a lui Paul Poiret. Cu „pasiunea de după război pentru eleganţă şi modernism” s-a revoluţionat şi moda: „Recent eliberate de corsete, femeile încercau să-şi estompeze rotunjimile, tăindu-şi părul şi aplatizându-şi busturile; pălăriile cloş, hainele drepte şi fustele scurte creau un efect de verticalitate, geometric, în timp ce conturarea şi rujarea accentuată a buzelor, în formă de inimioară, era în stilul Art Déco. Obiectele acelor vremuri sunt rare”…

Când Dunărea urca dealul cu... căruţa

Vadul Sacalelor are un înţeles aparte: cândva, era Golgota vânzătorilor de apă de Dunăre, care o cărau cu butoaiele (sacalele). „Sacagiul” căra apa şi o vindea. I se mai spunea şi „suiulgiu” - fântânar. Vine, precizează Şeineanu, în Dicţionarul său, din arabă, „saka”. Termenul apare în zonele de sub stăpânire imperială turcă, şi la sârbi, de pildă. Turcii aveau şi saka başa, şefi peste sacagii. Erau şi expresii populare: bondoc, „cât un dop de saca”. Sau „a vinde apă sacagiului” - a da cuiva ce are din belşug, a încerca să-l înşeli, un fel de „a vinde castraveţi grădinarului”.

Sacagiu... de Bucureşti

Sacagii cărau apa „cu cofe, doniţe din lemn sau cu sacaua, cu butoiul tras de o căruţă cu două roţi, mergând pe uliţe şi strigându-şi marfa. Ca să poată fi băută, apa era tratată de gospodine cu piatră acră, după care era pusă la limpezit”, face o interesantă istorie Alin Anchidin, pe pagina pierderideapa.wordpress.com. ”O doniţă de apă costa 5 parale, dar uneori era dată şi de pomană pentru sufletul celor morţi. I se plătea sacagiului conţinutul vasului cu apă, iar el striga în gura mare că oferă apa gratis din partea familiei respective. În locurile aglomerate, cum erau pieţele, existau sacagii care vindeau apa la pahar dintr-un burduf de piele sau dintr-un recipient din lemn ori metal.” „Cei care nu îşi permiteau să cumpere apă utilizau apa direct din râu, iar pentru a se feri de microbi, apa era tratată cu piatră vânătă (sulfat de cupru). Cei mai înstăriţi îşi permiteau să construiască puţuri şi fântâni.” „Sacagii erau obligaţi ca la apariţia unui incendiu să vină imediat acolo cu butoaiele pline, iar primul sacagiu sosit la locul incendiului era recompensat cu un florin. Dacă sacagii locuiau departe de oraş, ei trebuiau să aducă butoaiele umplute cu apă la primărie şi să le lase acolo peste noapte.” Unul dintre cele mai vechi servicii publice, atunci când contractele erau semnate cu Eforia (Primăria), pentru aducerea apei, pentru care cetăţenii plătiseră, într-o cadă mare de piatră stradală.

Vechi cap de pod

În "Istoria oraşului Galaţi”, Paul Păltănea pomeneşte de o însemnare din 1862: lângă „locul căsăpiilor vechi“ din Mahalaua Precistei era „Uliţa sacagiilor“. Şi că, pe 21 august 1862, Ministerul de Război cerea Primăriei un loc „pe lângă Vadul Sacalelor, la Biserica Precistii”, pentru „un mic atelier maritim” de reparaţii vase de război. O „fabrică“ de pielărie funcţiona în 1883 „pe malul Dunării, la Vadul Sacalelor”. Negustorul de cherestea S. Chiţes, instala aici, în 1884, un ferăstrău mecanic. Istoricul Păltănea scria despre Vadul lui Raşcu, „în jurul căruia a fost vatra tâgului” Galaţi, „care s-a dezvoltat pe malul Dunării, la „Vadul lui Raşcu”, locul de pornire al celor două drumuri care duceau spre nordul ţării: cel de pe valea Prutului marcat pe harta Polonia et etiam Hungaria ac Walachia, ac Turcia, Tartaria et Masovia intocmită de Richard Wapowski în 1556, prin indicarea târgului Galaţi, şi cel care urma valea Bârladului, numit la 12 mai 1546 „drumul Galaţilor”. Deci, aici avem drumul „ce venea dinlăuntrul ţării, cobora la Dunăre la „Vadul lui Raşcu“, ce era în dreptul falezei de astăzi.” Avem deci şansa de a mai păstra aici, la vadul dunărean, un cap de pod al istoriei bune uneori cu Galaţiul!

Carte poştală cu inscripţia "Vadul Sacalelor" (editor H. Wichmann, Galaţi, cu urări de la... "qui t´aime") din 1904,

scoasă la vânzare pe okazii.ro, cu 150 lei

Amintiri de scriitor din Piaţa Veche

„La parter era o brutărie” - preciza, despre casa de pe Sacalelor 6, scriitorul  Gh. Tofan, în romanul său autobiografic „Piaţa Veche” (Editura Fundaţia Culturală Antares): pe Vadul Sacalelor colţ cu str. Mazepa era prin anii ´50 un mic magazin de vopseluri şi articole casnice. „Peste drum, mergând spre centru, se înşirau, până la parcul oval împrejmuit de roşcovi, alte prăvălii: cârciuma lui Căpăţână, dugheana cu legume şi fructe a lui Bejan şi încă un magazinaş al unui evreu pe nume Grinberg. (…) Vadul Sacalelor se termina la magazinul de vopsele. La dreapta, începea strada Mazepa”, care mergea spre Dunăre, trecea pe lângă Precista şi cotea iar spre oraş. Iar la dreapta începea Vadul lui Raşcu, se pare însă că de la depozitul C.C.R.M. şi până la Dunăre „i se spunea tot Vadul Sacalelor”. Vadul avea „pantă accentuată, pavată cu piatră cubică”. Acolo era „o crâşmă sordidă”, preferată, până prin deceniul şase, de camionagii şi căruţaşi.  Copiii, băieţi şi fete,  purtau pantaloni scurţi, „burlane” din stambă subţire.

Istoricul Paul Păltănea credea că numele vine de la kir (domn, în greceşte - n.r.) Raşcu, care dăruise bisericii o icoană la 1833.  Pe Vadul Raşcu s-a descoperit în 1846 un tezaur din 12 monede bizantine din argint, din veacul al VI-lea. Şi tot acolo, în ´54, un tezaur din 126 de monede turceşti, transilvane, ducaţi ungureşti, austrieci, imperiali, polonezi, olandezi, ţechini veneţieni şi florini de Toscana, din aur.

Cercetătorul Tudose Tatu m-a lămurit că denumirea veche, la 1839, era de râpa lui Kiriac, sau a lui kir Raşcu. Populat de măcelării de haham (vitele şi păsările erau tăiate după prescripţii rituale mozaice), vadul s-a denumit însă şi „al căsăpiilor”. În 1786 apărea într-o hotărnicie.

Epoca roşie pe strada Sacalelor

De 23 August, în balconul de la nr. 6 apăreau lozinci scrise pe pânză roşie cu „Trăiască 23 August, ziua eliberării patriei noastre de sub jugul fascist de către glorioasele armate sovietice!” Lozincile „nu dispăreau niciodată”: în restul anului veneau: „Stalin şi poporul rus libertate ne-a (sic!) adus” sau R.P.R. - U.R.S.S., bastionul păcii e!”, „trăiască” pentru Republică sau Partidul Muncitoresc Român.

Coperta cărţii lui I. Tofan, imagine din amintire

Ilustraţia copertei, făcută de plasticiana Liliana Tofan, fiica scriitorului, arată şi o maşină „Pobeda” („Victoria”…) în faţa casei decorate cu lozinci, lângă un parc de distracţii în stilul de iarmaroc al vremii.

Pentru a DESCOPERI mai multe COMORI DE PATRIMONIU, CLICK AICI

Citit 8570 ori Ultima modificare Miercuri, 31 August 2016 13:39

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.