În satele vechi de pe Valea Ierului, tradiţia viticulturii se regăseşte şi în zilele noastre. Damigenele sau butoaiele cu vin sunt păstrate în pivniţe de sute de ani, săpate în coasta dealului. Un astfel de loc este comuna Sălacea, situată pe Drumul Judeţean 191F, ce leagă Marghita de Valea lui Mihai. Este o aşezare veche, cu dovezi arheologice din Epoca Bronzului.
În proproţie de peste 90 la sută, comuna este locuită de maghiari, fiind formată din două sate, fiecare având ceva unic de arătat: Sălacea şi Otomani. Satul Sălacea a fost atestat documentar în 1067, iar în 1215 apare în cronicile vremurilor cu numele de Zolos. Când maghiarii s-au stabilit aici, exista deja o comunitate slavă preocupată de comerţul cu sare, de unde provine şi numele localităţii. În acea vreme, sarea era un bun foarte important în comerţul medieval. În 1217, Sălacea avea un important depozit de sare şi devenise un târg comercial înfloritor. Deducem astfel că maghiarii ce au descins aici au găsit o aşezare slavă, având o populaţie suficient de mare pentru a justifica rolul jucat în comerţul cu sare, lucru pe care îl indică denumirea localităţii.
Cu timpul, comerţul cu sare a decăzut şi a crescut comerţul cu vin. În epoca modernă, viticultura şi producerea vinurilor au devenit principalele activităţi economice din zonă. Sălacea este cunoscută astăzi ca fiind “Satul celor 1.000 de pivniţe”, lucru pe care îl afli chiar înainte să intri în sat, de pe panoul postat la intrarea în comună. Odată ce ai pus piciorul în satul bihorean îţi este greu să-ţi dai seama că te afli într-un loc special.
Pare un sat ca toate satele româneşti, cu uliţe asfaltate, cu oameni care se întorc de la muncile câmpului, cu case şi grădini întreţinute. Cu totul altul este, însă, peisajul odată ce ajungi pe oricare dintre cele şapte uliţe ce adăpostesc pivniţe vechi de peste 300 de ani. Unele sunt asfaltate, în timp ce altele sunt pietruite, astfel că accesul nu este la fel de uşor. Cea mai frumoasă stradă cu crame este cea care duce din Sălacea către localitatea Pir. Este asfaltată, iar autoturismele au acces uşor. Pe această stradă se organizează în ultimii ani evenimente culturale, tradiţionale. În stânga şi în dreapta drumului stau, parcă aşteptând să le descoperi, pivniţele sătenilor, invadate de iederă, care le dă un aer cu totul şi cu totul aparte. Îţi vine să te întrebi dacă nu care cumva maşina timpului te-a dus într-un colţ al Toscanei. Liniştea locului e deranjată doar de ciripitul păsărilor. Unele porţi sunt colorate, iar dincolo de ele dai peste agoniseala de peste an a sătenilor. Fie că este vorba despre sacii cu cereale sau cu cartofi ori de butoaiele cu vin. Pe alte uliţe, asfaltul nu a ajuns, dar o plimbare prin praful drumului de ţară te face să descoperi noi pivniţe, ascunse la umbra nucilor bătrâni. Cele mai multe sunt ferecate, nu puţine sunt însă şi cele abandonate sau fără stăpân.
“Cea mai veche dintre ele datează din anul 1803. Pivniţele au o lungime de minimum 30 de metri, dar pot ajunge chiar şi la 80 de metri. Mărimea lor era unitatea de măsură a bogăţiei familiei. Cu cât pivniţa era mai mare, cu atât familia era mai înstărită. Vinurile bune obţinute din strugurii produşi de Valea Ierului se păstrează aici limpezi, aromate şi reci. Pivniţele au fost construite în aşa fel încât să fie aproape de locuinţele proprietarilor, respectiv s-au construit doar în zonele unde exista o parte deluroasă sau măcar posibilitatea izolării cu pământ aşezat deasupra lor”, ne-a explicat Béla Horváth, primarul comunei Sălacea.
Sursa: historia.ro
