An de an, în ziua de Crăciun, o mână de nefericiţi ai sorţii se adună la mormântul soţilor Ceauşescu, să le prindă lumânări şi să-i căineze. Nu le sunt rude! Sunt oameni care, dacă nu-şi mai pot vota călăii speranţelor - pentru că au murit de mâna altor călăi - vin să le aducă omagii. Duminică i-am văzut din nou, la România Tv, numai că, de data aceasta, am aflat că soţii Ceauşescu au murit de blestemul Brâncovenilor. Blestemul Saftei Brâncoveanu, care a construit Spitalul Brâncovenesc, şi a menit ca acela care s-ar atinge de aşezământ să fie ucis în zi de sărbătoare. Se spune că, înainte de a pune la pământ Spitalul Brâncovenesc, însuşi Ceauşescu, însoţit de câinele său, labradorul Corbu, ar fi venit să inspecteze clădirea evacuată. Iar câinele ar fi fost atacat cu sălbăticie de o pisică neagră, aciuată de ani buni pe lângă spital, pe care medicii o botezaseră Safta. Furios, Ceauşescu ar fi cerut capturarea pisicii care a îndrăznit să-i rănească labradorul, aproape scoţându-i un ochi. Securiştii au capturat felina şi au executat-o în faţa lui Ceauşescu. Aşa cum, în '89, Ceauşeştii au fost executaţi. Mit sau realitate, blestemul Saftei Brâncoveanu pare să se fi îndeplinit…, spunea, în chip de concluzie, reporterul România Tv.
Mă tot întreb, însă, cine ne-o fi blestemat pe noi, cei mulţi şi umili, să-i regretăm pe cei ce ne-au făcut rău şi de care ne-am dorit cu ardoare să scăpăm. Asemenea condamnaţilor în stare să se închine şi să sărute mâna călăului, dimpreună cu lama cu care ne taie speranţele de mai bine…
