De joi, culisele Teatrului Muzical „Nae Leonard” arată iarăşi ca un stup, după o binemeritată vacanţă: aici, tehnicienii pregăteau totul pentru viitoarele producţii şi pentru cele nu mai puţin de 34 de spectacole din repertoriu - de operă, operetă, revistă, balet, spectacoole pentru copii...
Am vorbit cu micii magicieni ai lucrului bine făcut de fiecare zi, anonimi pentru publicul larg, însă tehnicieni fără de care miracolul artei cântăreţilor, instrumentiştilor sau dansatorilor nu este posibil. Am vorbit cu mulţi şi am vizitat ateliere. Am pornit de la cuvintele maestrului de lumini Daniel Mărgean: “În spatele scenei, pentru lumini, sunet, maşinişti, pentru tot, de la recuzită şi până la produsul final, este o muncă titanică, este o uzină, pe care oamenii din spatele scenei o ţin de la începutul până la sfârşitul spectacolului!”
Primii care şi-au deschis sufletul au fost maşiniştii. Alecu Guiţă, Radu Gheorghe şi şeful secţiei maşinişti (“montatori decor”) Nicolaie Ciubotaru instalează decoruri, le scot, le schimbă, ba mai dau şi o mână de ajutor făcând figuraţie în spectacole mari, unde teatrul nu are destui actori…
„Această meserie, bineînţeles, se fură”, spune maşinistul Alecu Guiţă, care a venit în ´89 în teatru. „Sunt cel mai vechi!” L-a prins şi Revoluţia aici, avea 19 ani pe atunci. „Am învăţat meserie de la dl Nanu Anghel, Dumnezeu să-l ierte, că nu mai este - era regizor tehnic. Am început la secţia de revistă, cum era odată. A mai fost şef maşinist Baciu Mihai, nu ştiu dacă mai trăieşte…”
Maşiniştii Alecu Guiţă, Radu Gheorghe şi Nicolaie Ciubotaru
„La un spectacol nou, faci schiţe, mai nou fotografii după decor, le punem pe calculator, notăm totul pentru viitoare spectacole, ca să ştim exact cum să reinstalăm decorul. Pe acte.” „Nu, nu există şcoală de maşinişti. Au venit de la Bucureşti şi ne-au calificat în domeniu”, completează Radu Gheorghe.
Definiţa lui nea Alecu: „Meseria asta cam se împarte în cincizeci la sută creier, cincizeci la sută forţă. Ba chiar mai multă forţă: sunt decoruri imense, care trebuie mutate foarte rapid, să nu loveşti artişti, se fac schimbări pe întuneric! Şi la noi nu s-au întâmplat accidente, cum s-au mai întâmplat pe ditamai scenele din lume, unde au murit şi oameni. Suntem atenţi, că la noi practicabilele, lucrurile astea care se folosesc de 30-40 de ani, sunt cam şubrede, s-au putut schimba foarte puţin…”
Când decorul trebuie s-o ia la fugă
O schimbare de decor trebuie făcută cam ca la război sub tirul mitralierelor: în numai trei-patru minute! Şi în cârcă, pentru că, în continuare, „Leonard” rămâne poate singurul teatru din ţară fără “pod” - turn de scenă, îmi arată Radu Gheorghe chiar de pe scândura scenei. Asta nici nu permite decorurilor să fie ridicate pe verticală mecanic, cele care trebuie schimbate în timpul spectacolului trebuie scoase în lateral, la milimetru. La milimetru trebuie şi stivuite, ca să încapă lângă decorurile atâtor şi atâtor altor montări care îşi aşteaptă cuminţi rândul la magazia neîncăpătoare.
La câţiva ani, se mai casează decoruri vechi, de la spectacole care nu se mai joacă, mai ales după ce mor actori. Uneori, se mai poate împrumuta câte un element de decor de la un alt spectacol, “mai împumuţi o scară, mai împumuţi un panou, faci decorul „din bucăţi”, dacă bugetul nu permite cheltuieli mari.” Se mai păstrează încă decorul de la „Boema” veche, montată în urmă cu peste 15 ani, de la „Liliacul” de acum vreo 17 ani, de la „Aida” de vreo 10 ani...
O parte dintre cei de la “tehnic”, ca în familie
„Montăm un spectacol şi în două zile, nu putem într-o zi, pentru că am rămas la jumătate”, spune nea Alecu Guiţă. „Dar nu se mai fac angajări şi este foarte greu, astfel că a trebuit să mai rămână în teatru şi din pensionari; cred că 40 la sută din angajaţi sunt pensionari.” „Am rămas şi cu diminuarea de salariu de 20 la sută din timpul fostului guvern, nu se mai poate face nimic”, spune şi colegul Gheorghe.
Dar îşi fac treaba cu răspundere: trebuie să garanteze siguranţa artiştilor! Decorul pe care l-am găsit pe scenă, de la „Contesa Maritza”, este chiar unul masiv, pe structură metalică solidă, nu un panou pictat, ca la alte spectacole.
Maşiniştii au lucrat şi cu tot felul de regizori: unii doar „le aruncă” o schiţă şi pleacă, cei „adevăraţi” explică însă în amănunt, se apropie de om, chiar pun mâna pe pensulă. Greutăţi tehnice, pasiune, poveşti de viaţă, aveam să aflu însă şi în continuare…
