Dinastia Tudorilor a venit la putere în plin conflict, cunoscut sub numele de “Războiul rozelor”, cei care au pus baza familiei regale fiind Henric al VII-lea (membru al Casei Lancaster) şi Elisabeta (membră a Casei York), în 1485.
Principalele obiective ale domniei lui Henric al VII-lea au fost securizarea succesiunii la tron pentru urmaşii săi şi acumularea unei averi cât mai mare cu putinţă, în contextul în care trezoreria Angliei nu o ducea deloc bine.
Sub semnul protestantismului
În ciuda faptului că a domnit doar şase ani, Edward al VI-lea a reuşit să ducă Anglia pe calea protestantismului. Henric al VIII-lea a pus capăt supremaţiei ecleziastice a pontifului roman, dar a păstrat ceremonialul catolic. Eduard nu a împărtăşit devoţiunea tatălui său pentru acest ceremonial, deoarece acesta reprezenta, pentru protestanţi, primul exemplu de idolatrie.
Stema dinastiei Tudor:
În 1547, Eduard condamnă slujbele în memoria celor decedaţi şi suprimă organismele ce se ocupau cu slujbele de pomenire. Apoi, măsurile luate în 1548 cu privire la comuniune/împărtăşanie şi cele două cărţi de rugăciuni din 1549 şi 1552 au contribuit la sfârşitul ceremonialului catolic în Anglia protestantă. Limba engleză devine limba oficială în Biserică, înlocuind latina, imaginile religioase idolatre sunt îndepărtate, se abolesc ceremoniile superstiţioase, iar altarele din piatră sunt înlocuite cu mese simple. Toate acestea au transformat în mod radical faţa religiei în Anglia medievală.
Sub conducerea altora
Eduard era minor în momentul în care devine rege, astfel că o regenţă trebuia să se asigure de bunul mers al ţării şi al Reformei religioase. Unchiul său din partea mamei – Edward Seymour, duce de Somerset, a fost protectorul său între 1547 şi 1549. Acesta combina puternicul suport pentru reforma religioasă cu hotărârea de a rezolva problemele sociale şi economice ale ţării. Invazia Scoţiei din 1547, orchestrată de Henric al VIII-lea cu scopul de a obţine un mariaj între fiul său şi Mary Stewart, s-a dovedit a fi falimentară. Seymour visa la o Britanie unită sub sceptrul protestantismului şi a încercat să obţină sprijinul scoţienilor. Fără rezultat însă, din moment ce francezii au reacţionat prompt şi au oferit tot ajutorul lor pentru a menţine credinţa catolică în insulele britanice.
Eduard al VI-lea, la vârsta de nouă ani
Schimbările religioase şi problemele economice au provocat o serie de rebeliuni în 1549. Simpatia lui Seymour faţă de unele cerinţe economice ale populaţiei, dar şi atitudinea sa arogantă în raport cu ceilalţi consilieri regali, au dus la arestarea sa în octombrie 1547. Succesorul său a fost John Dudley, viitorul duce de Northumberland, ce a preluat funcţia de lord preşedinte al Consiliului Privat în februarie 1550.
Reforma putea declanşa un război
În martie 1551, tânărul rege îi spune surorii sale mai mari – Maria – că nu mai îi mai poate tolera nesupunerea, în condiţiile în care aceasta asculta liturghia în propria casă. Puternicele sale principii i-au stânjenit pe consilierii săi, care au trebuit să dezamorseze o situaţie delicată în momentul în care Carol Quintul, verişorul Mariei, a ameninţat cu un posibil război dacă rudei sale nu i se acordă dreptul de a asculta liturghia.
CITEŞTE ŞI: MARI DINASTII ALE LUMII/ Familia Borgia
Având nevoie de asigurări în cazul unei agresiuni din partea lui Carol, guvernul englez încheie un tratat cu Franţa, în iulie 1551, prin care există posibilitatea căsătoriei dintre Eduard şi una din fiicele regelui francez Henric al II-lea. După acest punct, o nouă încercare de a-i impune surorii sale acceptarea reformei părea ideală, la fel şi ideea de a se debarasa de Somerset – executat în ianuarie 1552 pentru trădare. Dar situaţia nu era atât de roz precum credea Eduard: Henric al II-lea nu era un aliat apropiat şi de încredere, astfel că existau temeri legate de posibile acţiuni franceze contrare englezilor.
Extremism catolic
“Bloody Mary” şi apusul unei perioade groaznice
După semnarea tratatului cu Franţa, Eduard a fost încurajat să participe la şedinţele Consiliului Privat. Totuşi, tuberculoza îl va ţintui la pat în ianuarie 1553 şi îl va răpune, în cele din urmă, pe 6 iulie. Fiind prevăzător, Eduard a lăsat un testament scris cu privire la succesiune. În acest document, el le omite pe cele două surori ale sale, pretextând ilegitimitatea ambelor. Eduard a preferat s-o numească drept succesor pe Lady Jane Grey – verişoară a sa şi nora ducelui de Northumberland.
La puţin timp după moartea lui Eduard al VI-lea, sora sa, Maria, a anunţat că intenţionează să se mărite cu prinţul spaniol Philip. Pe de-o parte, englezii se temeau că Spania se va folosi de această alianţă pentru a implica Anglia în războaiele sale, iar pe de altă parte, Maria spera să readucă catolicismul în ţara pe care acum o conducea. Poporul nu era mulţumit sub nicio formă, dar nicio rebeliune nu a reşit să o înlăture pe sora lui Eduard de pe tron.
CITEŞTE ŞI: MARI DINASTII ALE LUMII/ Familia imperială japoneză
După ce şi-a dus la bun sfârşit nunta cu prinţul spaniol şi a realizat că bărbatul nu o plăcea sub nicio formă – fiind mai mult plecat decât la curte – Maria alunecă spre extremism. În încercarea de a-şi securiza tronul împotriva ameninţării protestante şi de a readuce credinţa catolică în Anglia, Maria ordonă arderea pe rug a multor oameni între 1555 şi 1558, căpătând astfel porecla de “Bloody Mary”.
Dinastia piere în 1603, în momentul în care Regina Elisabeta I moare fără niciun urmaş.
