Faima neexploatată a lui Iosif Ivanovici, şeful Fanfarei Regimentului 11 Siret (AUDIO)

Faima neexploatată a lui Iosif Ivanovici, şeful Fanfarei Regimentului 11 Siret (AUDIO)
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Misteriosul „rege al valsului românesc” din Regimentul 11 Siret

Valsul „Valurile Dunării” al gălăţeanului Iosif Ivanovici, „interpretat pentru prima oară în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, din 1889, figurează pe locul 70 în clasamentul întocmit de site-ul History Rundown”! - scria, în „Naţional”, Alina Creangă. Dar amintirea şefului Fanfarei Regimentului 11 Siret, cel fără monument la Galaţi (!), se leagă doar de un vultur din piatră aparentă, cu pliscul multă vreme mutilat (vulturul şi-ar fi meritat bronzul!), cumva pierdut azi printre clădiri noi din oţel şi sticlă, introdus de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Galaţi pe Lista monumentelor de for public din judeţul Galaţi.

„11 Siret” a dus absolut toate războaiele moderne. Monumentul Ostaşilor Români din Războiul de Independenţă (înalt de 2,5 m, cu un soclu înalt de 1,8 m), situat pe str. Regiment 11 Siret, în faţa Inspectoratului Teritorial de Muncă Galaţi, cu autor necunoscut, ridicat la începutul Primului Război Mondial, trece în marmură şi numele celor căzuţi în Războiul Balcanic, din Bulgaria, la 1913. De fapt, după apartenenţa militară a eroilor consemnaţi în piatră, este vorba despre unul şi acelaşi regiment-erou, în care gălăţeni au murit, inclusiv pe frontul de est al ultimului Război Mondial, în măcelul de la Oarba de Mureş şi pe frontul de vest… Mă rog, în 1907, la răscoală, peste 1.000 de soldaţi ai regimentului au fost puşi să menţină ordinea în oraş. Numele regimentului care dă şi numele străzii, regiment care îşi avea cazarma în spatele monumentului, este însă legat şi de o emblemă prea puţin pusă în valoare a Galaţiului: compozitorul de renume mondial Iosif Ivanovici, care a făcut faimoasă, la nivel naţional, fanfara regimentului!

Lângă Turn sau la ITM?

Festivalul internaţional de fanfare „Iosif Ivanovici” la Galaţi este organizat de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, a cărui fanfară se numeşte chiar „Valurile Dunării”, iar un restaurant la malul fluviului se numea înainte de Revoluţie, şi aşa a rămas şi după, tot „Valurile Dunării”. Ambele evocă un vals celebru în toată Europa începutului secolului XX, care se anunţa un secol al invenţiilor şi al artei. Tot aşa s-a numit şi filmul celebru turnat de Liviu Ciulei şi la Galaţi, în care muzica filmului, obsedantă, este a aceluiaşi compozitor genial, despre care se ştie atât de puţin şi care n-a dat numele vreunei instituţii gălăţene şi nici n-a avut parte de o statuie cât de mică, măcar una de ghips, pe vreo prispă de instituţie…

A trăit aproape toată viaţa în Galaţi, a avut un uriaş succes internaţional cu valsul „Valurile Dunării”, compus chiar aici, vals care îl eclipsa chiar şi pe Strauss-fiul. Din păcate, melodia este, acum, abia îngânată în câteva difuzoare discrete pe strada Domnească, nu şi pe Faleză sau în gară. Nu sunt urme ale acestui geniu misterios, în afară de monumentul regimentului, în cazarma căruia a locuit o viaţă, şi o clădire cu etaj de lângă Turnul de Televiziune, despre care câţiva ofiţeri de la fostul Comandament de Grăniceri spuneau că ar fi fost locul în care Ivanovici a predat Muzica, la Şcoala de ofiţeri de marină. Dar un monument aici nu ar fi posibil: e şi izolat, şi în perimetrul unde între timp s-a instalat Centrul pentru refugiaţi.

Re/cunoscut până în SUA şi Coreea!

Singura lucrare serioasă despre celebrul (şi pentru noi?) gălăţean este o monografie din 1958 a muzicologului Viorel Cosma: "Maiorul I. Ivanovici, 1845-1902". Viorel Cosma, muzicolog, lexicolog şi critic muzical de mare renume, despre care acad. Răzvan Theodorescu spunea că e „un monument al muzicologiei româneşti”, a scris despre orfanul, care a trăit până la 14 ani la Timişoara, în plin regim al imperialilor austro-ungari, care îi persecutau pe românii din imperiu. Dar s-a lovit de lipsa datelor de arhivă, de faptul că Ivanovici nu a lăsat urmaşi, dar şi de faptul că majoritatea operelor sale au fost editate peste peste hotare.

Anul exact de naştere nu se ştie, locul e „un sat uitat de lume”, nu se ştie care, de lângă Timişoara, data morţii s-a găsit în necrologurile ziarelor Capitalei: luni, 16 septembrie 1902, la 57 de ani. Numele de familie marchează de fapt acţiunea „de sârbizare” a numelor din Banat la început de secol XIX; un vestit lăutar, Nica Iancu, devenea astfel Iancovici. În primele manuscrise, Ivanovici se semnează cu „Ioja” sau „Ioţa”, nume obişnuit dat pentru „Ion”. Nu se ştie nici cum a ajuns copil de trupă în Fanfara Regimentul 6 Linie din Galaţi, unde „talentul său excepţional l-a impresionat profund pe şeful de muzică Alois Riedl”, puştiul căpătând o „tehnică remarcabilă” la flaut şi clarinet. Un singur mentor a avut, pe Emil Lehr, Ivanovici fiind un autodidact!

La Galaţi a dirijat, a cântat şi a compus peste 350 de piese muzicale, de la valsuri şi mazurci, precum "La balul curţii", "Pe Dunăre", "Plăcerea balului", la cadriluri, polci, romanţe, serenade sau muzică inspirată din folclorul românesc. Portativele cu notele sale se răspândeau în lume, „best sellers”-uri, alături de cele ale lui Strauss, Doppler sau Czibulka, spune criticul. Acum câteva decenii, în Franţa circulau nu mai puţin de 16 aranjamente muzicale după Valuri, de la pian la mandolină, vioară sau clarinet. Marele violonist Ion Voicu constatase că muzica românească figura în cartoteca postului de radio din Phenian, Coreea de Nord, doar cu „Valurile Dunării”, fredonate şi în America sau Europa.

„Într-o bună zi, îl chemai pe tatăl meu şi îi cântai, cu un singur deget pe coarda Re, celebrul vals popular de Ivanovici: Valurile Dunării. Tatăl meu se emoţionă şi îmi spuse cu o voce gravă: Vei fi muzician!” - povestea Enescu amintirea debutului său pe o vioară adevărată, în familie.

Primul inspector român al muzicilor militare

Ziarul „Galaţii” consemna, în 1893, un foarte mare succes al Fanfarei, alături de trupa de teatru Leontescu, în Grădina Centrală, iar în aprilie 1894, concertul „sub conducerea d-lui capelmaistru Ivanovici a reuşit pe deplin. Lume a fost foarte multă şi dl Ivanovici a fost foarte viu aplăudat.” I s-a pus la dispoziţie Teatrul cel Mare (lângă actuala Prefectură), pentru spectacole de renume naţional, aducând şi actori, chiar lăutari. Ba a promovat, cu mijloacele fanfarei, muzica de operă şi operetă!

În 1880, la 36 ani, a publicat la Bucureşti partitura valsului care l-a făcut celebru în lume. Succes: l-au publicat peste 60 de edituri străine, Eduard Strauss l-a inclus în repertoriul Orchestrei Curţii de la Viena, iar revista germană "Die Musik" l-a numit de Ivanovici "Regele valsului românesc". 1889, Paris: câştiga, între 116 concurenţi din lume, Premiul I la concursul pentru compunerea marşului în onoarea ţarului Alexandru. Concertele dese, faptul că avea propria „formaţie”, i-au consolidat celebritatea!

Succesul fanfarei în provincia fără filarmonică determină Armata să-l numească, în 1895, inspector general al muzicilor militare! Pentru aceasta, i s-a acordat abia atunci cetăţenia română celui născut în Imperiu. Revista „România musicală” consemna atacurile altor capelmaiştri, cu şcoli înalte, geloşi pe succesul autodidactului gălăţean. Ivanovici devenea primul român în astfel de post unde fuseseră, până la moartea lui Eduard Hubsch, numai străini, din „ţări muzicale”. A conceput repertorii, a organizat fanfare, însă subfinanţarea îi forţa pe instrumentişti să trăiască mai mult din nunţi şi înmormântări.

Citit 2877 ori Ultima modificare Vineri, 24 Octombrie 2014 17:19

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.