* Pentru primul premiu, a avut timp doar cinci zile ca să intre în rol, iar al doilea a confirmat că accidentul nu a fost accident
Gălăţeancă, 27 de ani, născută, fără păcăleală, pe 1 aprilie, în zodia Berbec, de unde încăpăţânarea, „cred că în sensul rău”, spune cinstit actriţa Petronela Buda. Doi ani la rând, a câştigat potul cel mare la Festivalul Naţional de Comedie de la Galaţi, pentru cea mai bună interpretare a unui rol principal feminin. Premiu şi mai greu de obţinut, din moment ce orice juriu din lume ezită să fie prea darnic tocmai cu talentele din oraşul-gazdă al unui concurs naţional.
A făcut Facultatea de Teatru la Galaţi, dând astfel, prin victoriile sale, şi o notă mare instituţiei gălăţene. De la absolvire, în 2009, e pe scena Dramaticului. Distribuită o vreme în roluri mici, acceptând chiar să recite la evenimente culturale, a făcut faţă unei provocări atunci când, prin îmbolnăvirea unei colege din distribuţia piesei „Peţitoarele”, a trebuit să intre, în timp record, în rol. Şi aşa a câştigat primul premiu pentru interpretare! A jucat, voluntar, şi în film - primul lungmetraj gălăţean, „Cafe Journal”, dar preferă teatrul. A activat şi în teatrul independent, alături de trupa de la Social Act Theatre. A învăţat teatru un grup de elevi tecuceni, a urmat cursuri cu traineri străini, citeşte orice despre teatru. Îi place să joace, să cânte, să călătorească.
Premiul înseamnă muncă
Acum, la ultimul Festival de Comedie gălăţean, a smuls din nou premiul cel mare pentru interpretare. Îmi spune, însă: „Nu ştiu dacă e performanţă. Nu există povestea aceea că, dacă eşti talentat, primeşti premiu - este vorba întâi de muncă şi apoi de talent şi de orice altceva.” Crede că munca actorului şi bunul regizor sunt ingredientele necesare, „ceea ce cred eu că s-a întâmplat cu spectacolul „Cerere în căsătorie”. Nici acum nu cred însă că am ajuns încă la un maxim. În timpul lucrului cu Felix [Alexa, regizorul], am simţit în permanenţă că pot mai mult, mai mult, şi eram atât de paralizată, atât de terifiată că e Felix în sală şi ne dă indicaţii, încât nu m-am putut relaxa total şi să dau maxim, cred c-ar fi putut fi şi mai şi. După ce a plecat, m-am mai relaxat un pic, mi-am asumat un pic mai mult din ceea ce mi-a spus… Îmi place ce fac, şi asta contează la maxim, majoritatea oamenilor nu fac ce le place. Poate să-ţi placă scenografia sau partenerii, şi e destul. La acest spectacol au fost toate elementele: şi actorii mei preferaţi din teatrul acesta, şi regizorul, şi scenografia. N-am apucat să mai joc alături de Cristi Gheorghe decât în „Peţitoarele”, şi acolo a fost o înlocuire. Era prima oară când am avut mai mult de două cuvinte odată de spus, cum aveam iniţial.” A fost şi primul premiu mare de interpretare, cel mai mare şi „a fost paradoxal: s-a întâmplat într-un timp foarte scurt, dar am pompat atâta energie şi atâta plăcere şi atâta spaimă, să fac rolul acela în cinci zile, încât cred că s-a văzut şi pe scenă emoţia.”
Teatrul, leac împotriva durerilor!
La „Cerere…” a jucat cu un efort fizic special, după ce spectacolul a fost amânat în urma accidentării suferite de actriţă, chiar pe scenă: „A trecut mai bine de jumătate de an de când mi-am rupt meniscul şi mi l-am rupt exact pe 1 mai. Sărbătoaream prin muncă, la repetiţii. Nu baloţii erau problema, deşi făceam mişcări destul de dificile pentru genunchiul meu, deja bolnav, ci mişcările din final, când îngenuncheam, după ce Cristi cădea la pământ. Făceam drumul acela de trei-patru ori şi tot flexam genunchii la maximum, până aproape de podea, cu mişcări bruşte. Am rămas cu genunchiul blocat! Bineînţeles, nu am încercat să mă menajez, pentru că în momentul în care urci acolo uiţi de toate, nu te mai doare. Simt durere înainte şi după spectacol. Aveam o durere cam de anul trecut, din septembrie. La premieră, chiar n-am mai urcat până în vârf, nu s-a mai putut.”
De fapt, a urcat nu pe baloţi de paie, ci pe Premiul pentru scenografie, căci tot aranjamentul Andradei Chiriac a fost premiat, de asemenea, în festival. Şi la Avignon, în turneul din vară al spectacolului „Trei nopţi cu Madox”, „eram la două luni după operaţie şi în principiu ar fi trebuit să fac încă recuperare, nu să joc în fiecare zi, m-am speriat destul de tare. A fost greu, obositor, dar a meritat!” Joacă cu succes, în săli pline-ochi şi rolul puştoaicei din „Puşlamaua”: „Chiar mă gândeam: Dumnezeule, jucăm de trei ani! Am să ajung la 30 de ani jucând o puştoaică de 15!”
Citeşte şi: PRIMARUL promite continuarea SUBVENŢIONĂRII Festivalului de Comedie
