Jurnalistul Marius Grama ne propune în volumul său “Dresorul de duminici”(editura Junimea, Iaşi, 2013) un univers poetic interesant, colorat şi mobil, universul unui poet cu posibilităţile şi pasiunea de a observa, care se bucură totodată, de capacităţi de expresie remarcabile.
Poezia lui Grama este una care pune un pariu literar ambiţios, acela de a nu lăsa limbajul să se epuizeze în graniţele unui singur registru. Folosindu-se de cuvinte, prin ele şi în interstiţiile lor, M.G. trece cu naturaleţe de la lumi coşmareşti la lumi feerice, de la ironia observatorului cotidian la nostalgii de mare îndrăgostit, de la imund la sublim.
Ciclurile volumului sunt piese bine strânse tematic, însă fără mare legătură aparentă între ele, precum componentele disparate ale unei creaturi fantastice. Universul lui Grama este un “monstru” asimetric şi melancolic. Astfel, în primul ciclu (“Versuri de vânzare”), poetul propune o lume coşmarescă, distopică, o lume în care orice se poate vinde şi, cu toate astea, vânzările nu reuşesc, o lume locuită însă cu vervă şi maliţie: “am vrut să te vând, iubito/ ştiu că te-ar fi încântat/ să afli în sfârşit/ cât socot că valorezi/ pe piaţă era o căutare grozavă de iubite proaspete şi fericite” (“Iubita”). Lumea de început a lui Grama e o lume în care se vând, pe rând, copii, părinţi, sfinţi sau chiar propria persoană, în care oamenii stau aliniaţi precum sticlele de băutură, după grade şi înălţimi. O lume a circulaţiei infinite şi monstruoase, o lume a lipsei groteşti de substanţă. “Dresorul de duminici”, Cassiop, e un personaj de asemenea inform, monstruos, o fiinţă semi-livrescă şi semi-reală, pe care M.G. o foloseşte ca pretext pentru a broda în jurul lui un univers absurd, incongruent, fără dublu. Putem, de asemenea, bănui lumea lui Cassiop ca pe o lume a copilăriei, o lume a sensurilor şi a făuririi lor, o lume în care poetul se întoarce, plonjând în timp.
Poemele din cel de-al doilea ciclu prezintă uneori o nostalgie groasă, cu sclipiri mate, la care căpătăm acces prin metaforizări reuşite, substanţiale: “Cassiop dansează cu îngerii/ duminica/ adună mulţimea la horă/ le împleteşte fetelor flori în păr le albeşte frunţile/ pe flăcăi nu-I lasă niciodată nebărbieriţi netunşi/ el stă deoparte/ ca sacul deschis la gură şi se bucură”. Cel de-al treilea ciclu (“Ţara în care soarele răsare pe furiş”) este, de asemenea, pretextul pentru a revizita realitatea, de această dată patriotică, cu lupa deformantă a ironiei şi autoironiei. Ţara lui M.G. este un tărâm al vidului, o vale a plângerii şi, în acelaşi timp, un spaţiu al râsului eliberator: “în ţara mea toată lumea adoră să stea în picioare aliniată/ oamenii nu obişnuiesc să moară aşa credeam/ anotimpurile vin de dragul diversităţii/ trenurile nu caută niciodată un peron viteza lor le poartă/ către despărţiri şi regăsiri”. Sub aparenţa unei observări ironice a cotidianului stă nararea unor întămplări ale fiintei proprii. Subiectivitatea este lunetă măritoare (şi deformantă) a unei realităţi subţiate ontologic, exilată în grădini zoologice ale simţirii şi ale cuvântului. M.G. pur şi simplu nu este un poet care “scrie frumos”: nu ornează, nu transsubtanţiază, nu salvează prin frumuseţe. Mai degrabă nelinişteşte, provoacă şi îşi provoacă anxietăţi pe care le trece fără rest în cititor. În mijlocul acestei aglomerări a lucrurilor, studenta de la etajul patru care duce misterul cu sine, într-un sâmbure de piersică: “iubita mea are un sâmbure de piersică/ îmi spune că în acesta şi-a închis/ toate poveştile de nepovestit/ mi-l joacă prin faţa nasului îl molfăiie îl prăjeşte/ îl îngroapă/ îl dezgroapă/ de parcă n-aş şti că din aşa ceva n-o să iasă niciodată rod”.
Ciclul ultim al volumului (“Fata care strânge ploaia în dinţi”) propune un nou personaj din tagma lui Cassiop, un personaj livresc, carnal şi vrăjitoresc totodată în jurul căruia lumea se ţese strâmb şi duios, ca în mai toate poemele lui M.G. Fata care strânge ploaia în dinţi este un atanor în care se călesc sevele realităţii, incapabile să devină aur şi care devin, de aceea, o nostalgie care curge vâscos, precum timpul: “sunt fata pe care toţi o vor la piept/ azi iubită mâine curvă/ poimâine mamă/ ieri bunică peste o săptămână nevastă/ îndrăgostită batjocorită divinizată”.
Cred că universul poetic al lui M.G. încă se caută, aşa cum se caută încă şi limbajul său. Lumea lui artistică trece încă prea mult prin cotidianul mat pe care nu reuşeşte întotdeauna să-l resemnifice artistic, iar dezinvoltura lingvistică a jurnalistului încă îi joacă feste poetului, trecerile semantice şi de vocabular fiind uneori supărător de bruşte. Avem însă de-a face cu un work in progress, o devenire-poet cuma ar spune Deleuze, care ne permite să sperăm în viitor la realizări remarcabile.
Citeşte şi: CRONICĂ DE CARTE/ "Jurnalist pe frontul de est"
