Nu sunt foarte mulţi gălăţeni faimoşi pe care să-i fi chemat Nicolae, în oraşul în care Biserica „Sf. Nicolae” a fost într-o vreme catedrala ortodoxă şi a găzduit un patriarh al Constantinopolului, dar avem totuşi cu cine ne mândri: pictorul Nicolae Mantu şi urmaşul său Nicoolae Spirescu, un luptător medaliat mondial, Nicolae Martinoiu, câţiva primari interbelici şi alţi câţiva primari din vremea comunismului. Iată câteva date despre ei.
Nicolae Mantu călărea şi pescuia
„Să fii cinstit faţă de ţine însuţi, cinstit faţă de semenii tăi, cinstit faţă de muncă şi mai ales cinstit faţă de artă. Pentru că onestitatea artistică este cel mai preţios bun în artă”, spunea pictorul Mantu, spre neuitare. Născut la 24 aprilie 1871, la Galaţi, tot aici avea să închidă ochii, la 8 septembrie 1957, după ce o trimisese pe nepoata sa după mai multe lumânări, aşa cum povestea regretatul pictor şi profesor Nicolae Spirescu. Profesorul Spirescu, a fost recomandat lui Mantu de Camil Ressu, fiul primarului de Galaţi care ne-a pus teii pe Domnească. Au pictat împreună, pe coclauri gălăţene, multe peisaje, au călărit şi au pescuit împreună.
Absolvent al Şcolii Comerciale Superioare „Al. I. Cuza” din Galaţi, în 1882, Mantu a absolvit Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, cu medalia „Honoris Causa”, apoi a urmat Academia de Arte Frumoase din München, obţinând, în 1905, „Diploma atelierului de compoziţie”. Pictor animalier (pictorul Spirescu explica elevilor cât de greu este să prinzi expresia unui necuvântător), a fost şi caricaturist, la „Adevărul”, „Adevărul politic”, „Belgia Orientului”, „Furnica”, „Patriotul”, „Dimineaţa” şi „Moftul român” al lui Caragiale. Pictor de front, a ilustrat ziarul Armatei Române, „România”, la Iaşi, în Primul Război Mondial, unde şi-a riscat viaţa.
A fost vicepreşedintele Comisiei de înfrumuseţare a "comunei" Galaţi, forţând autorităţile locale şi constructorii să respecte oraşul. El a fost implicat şi în recuperarea părţii principale, vulturul din bronz lipsă (şi azi!) din Monumentul României Mari – soldatul din bronz de la Gara, după ce autorul, sculptorul bucureştean Dumitru Măţăunu s-a sinucis. Mantu a iniţiat prima expoziţie colectivă la Galaţi, în 1948. A fost vicepreşedinte al Societăţii culturale ”V. A. Urechia”, care s-a ocupat de ridicarea Palatului Cultural „Urechia”, un ateneu devenit ulterior Teatrul Dramatic. Alături de Lola Roth şi de Nicolae Spirescu, este fondator în 1951, şi preşedinte al Cenaclului Galaţi al Uniunii Artiştilor Plastici (Spirescu fiind vicepreşedinte), strămoşul filialei UAP de azi. Mantu a primit Medalia de argint din partea Academiei de Arte Frumoase din München (1909); Medalia Mare de Argint, München (1912), Ordinul Muncii, clasa a III-a (1956); Titlul de ”Maestru Emerit al Artei” (1957).
Nicolae Spirescu nu şi-a împlinit visul!
Profesorul pictură la Liceul de Artă, pictorul Nicolae Spirescu s-a născut la Bucureşti, de ziua Unirii, pe 24 ianuarie 1921, şi s-a stins din viaţă pe 5 noiembrie 2009, la Galaţi, fără să-şi vadă visul cu ochii: „Casa Mantu” să ajungă iar un loc al artelor. Mi-a spus că Mantu chiar asta îşi dorea: să-şi lase casa de pe str. Cuza nr. 44 plasticienilor (unde au şi funcţionat o vreme, înainte de revoluţie, ateliere ale artiştilor plastici), dar şi scriitorilor, căci acolo a călcat cândva Sadoveanu şi Teodoreanu, dar şi Enescu. Discipol şi tovarăş în şedinţele de pictură cu Nicolae Mantu, profesorul povestea cum, pentru proiectul unui monument în bronz dedicat lui Eminescu, a câştigat, la un concurs naţional, în 1951, o maşină nouă, străină, pe vremea când în oraş numărai pe degete automobilele. Maşină numai bună pentru hoinăreală pe malul fluviului, unde picta alături de Mantu.
Mantu picta cai şi peisaje. Cu obsesia eminesciană, Spirescu a lăsat multe tablouri dedicate Poetului, multe fiind expuse în Sala „Eminescu”, la Biblioteca „V. A. Urechia”. Dar obsesia cea mare a profesorului Spirescu, preşedinte al Fundaţiei „Nicolae Mantu”, a fost aceea de a reda circuitului muzeal casa deţinută de maestrul său. Tot profesorul Spirescu a reuşit să dea numele lui Mantu Galeriilor de Artă din centru. Elev al lui Ressu la Academia de Arte Frumoase Bucureşti, Spirescu a fost numit, în 1952, asistent onorific la Institutul de Arte Plastice Bucureşti. A dat însă capitala pentru peisajele gălăţene. A fost profesor de Artă la Liceul „Dimitrie Cuclin” Galaţi.
Cu multe expoziţii în ţară, dascălul viitoarelor generaţii de plasticieni a numărat 367 de expoziţii personale, de grup, internaţionale, bienale şi concursuri internaţionale, în Italia, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Elveţia, Austria, Republica Moldova, Canada, etc. În 1939, primea prestigiosul Premiu naţional "Tinerimea română", la Bucureşti, în 1951, Premiul naţional "Grafica de carte", Bucureşti, în 1973, Medalia de aur "Pesca d'Oro", Biella, Italia, Premiul naţional "Carlo Pittara", Torino în 1977, tot acolo şi 1979 Medalia de aur "Vittoria", apoi premii internaţionale la Milano, Verona, Bergamo, San Martino, Alessandria, Brescia. I s-a conferit titlul de cetăţean de onoare la Mestre-Veneţia şi, abia în 2006, al Galaţiului. Veteran de război, a primit în ´54 Medalia naţională, în grad de maior.
Nicolae Martinescu – campion mondial la lupte greco-romane
Născut la 24 februarie 1940, la Brăila, primul campion olimpic al Galaţiului, Nicolae Martinescu, a avut în palmares şase medalii (de argint şi bronz) la campionatele mondiale şi trei (dintre care una de aur) la campionatele europene. S-a aflat în prim-planul mondial al stilului greco-romane mulţi ani la rând. A fost legitimat la Dunărea Galaţi, la 20 de ani, destul de târziu, apoi a ajuns la Dinamo, pentru care a luptat până la finalul carierei, în 1978. A început victoriile cu o medalie mondială de argint, în 1963, a urmat titlul european, la Essen, în 1966. La Olimpiada din Mexic, din 1968, a câştigat bronzul, şi patru ani mai târziu, la Munchen, a primit titlul olimpic. Este soţul cunoscutei interprete de muzică populară Mioara Velicu.
Nicolaii de la Primărie
Dintre primarii vechi, l-am găsit pe Nicolae Filipide, profesor, preşedinte de comisie interimară (comisie care se numea după dizolvarea unei Comisii comunale – similar Consiliului Local de astăzi, oraşul fiind numit „comună” în preajma începutului de secol XX – şi până la alegerea unui nou primar), apoi chiar primar, din octombrie 1912, până în ianuarie 1914. Era profesor licenţiat de Română care, pensionat, mai preda în 1923, aflăm dintr-un tabel din „Monografia Liceului Mihail Kogălniceanu Galaţi” a lui Adrian Zăinescu.
Nicolae Alexandrescu, medicul, a fost preşedinte de comisie interimară, aprilie-iulie 1920. Maternitatea este însă chiar pe strada cu numele medicului gălăţean, la nr. 99 (nume dat în 1990! Pe site-ul Galaţii de altădată, un Proiect cultural realizat de Asociaţia pentru Tranziţia Urbană şi Primăria Municipiului Galaţi, cu finanţare alocată din timbrul arhitecturii de către Uniunea Arhitecţilor din România, scrie: „Dintre medicii care fac cinste oraşului Galaţi face parte şi doctorul Nicolae Alexandrescu, ce era şeful serviciului de tuberculoză din cadrul Spitalului Elisabeta Doamna. Acesta se bucura de mult prestigiu şi avea un simţ clinic impresionant. Prin percuţie şi ascultare cu stetoscopul localiza exact infiltratul sau caverna tuberculoasă şi bridele fibroase care ţineau agăţat pulmonul în caz de pneumotorax.
Doctorul Nicolae Alexandrescu a fost membru şi mai târziu preşedinte al Crucii Roşii filiala Galaţi. În perioada 1 aprilie 1920 - iulie 1922 a fost prezident de comisie interimară. În calitate de medic şi primar a fost ca un părinte pentru gălăţeni, un om impulsiv şi de un sentimentalism romantic. Discuta cu o amabilitate caracteristică cu oricine despre orice. În anul 1935, în calitate de preşedinte al Societăţii de Profilaxia Tuberculozei, cerea Primăriei oraşului Galaţi, ca sediul unde funcţiona încă din anul 1911, spitalul de tuberculoşi din strada Beldiman, numărul 63, să treacă în proprietatea definitivă a acesteia.” În anul 1929, locuia pe strada General Berthelot (azi Bălcescu, 80), la numărul 98: acum sediul Direcţiei Judeţeană de Statistică. În gardul de fier forjat al instituţiei se mai păstrează iniţiala A”. probabil de la Alexandrescu. Pentru cinstirea memoriei sale, Primăria municipiului Galaţi, în anul 1990, a atribuit unei străzi numele său.
