Deşi începe în 1096, evenimentele care pregătesc terenul primei cruciade sunt de găsit cu mult mai devreme. O nouă putere se ridica în est: turcii selgiucizi. Aceşti nomazi ai Asiei centrale au început să se afirme ca mercenari, servind califatului Abbasid. După o creştere treptată a puterii, cuceresc Baghdad-ul şi preiau controlul asupra teritoriului islamic, teritoriu care va cuprinde mai târziu şi Ierusalimul, un loc sacru pentru cele trei mari religii monoteiste. Cum pelerinii creştini plăteau dări în călătorii, musulmanii îi lasă în pace până prin secolul al XI-lea, când califul fatimid Hakim profanează câteva monumente precum Sfântul Mormânt sau Biserica lui Constantin.
Cruciada săracilor şi chemarea credinţei
La cârma Bizanţului apare însă Alexios I Comnenul, care trimite puţinele forţe rămase în apropiere de Nicaea pentru a-i opri pe selgiucizi. Dar are nevoie urgentă de ajutoare şi îi scrie papei Urban al II-lea care lansează marea chemare la arme sub forma unui discurs fulminant pe care îl relatează cronicari precum Fulcher de Chartres. Papa s-a axat pe purificarea Tării Sfinte de răul musulman, promiţând mântuirea tuturor celor care vor participa la cruciadă. Oricine putea participa şi din marea de oameni care îşi cos cruci pe haine şi pornesc într-o frenezie spre Ierusalim doar o mică parte o alcătuiesc cavalerii pe care îi solicitase Alexios.
Jafuri peste jafuri
Când cruciada săracilor ajunge în Ungaria controlată de bizantini, încep jafurile, iar garnizoana din Belgrad ripostează. Ţăranii cruciaţi jefuiesc Semlin, ceea ce îi sperie atât de tare pe locuitorii din Belgrad încât abandonează oraşul. Raidurile continuă în Niş, dar oamenii cu sabia în mână şi crucea pe piept sunt decimaţi. Puţinii supravieţuitori ajung sub escortă la Constantinopol, de unde sunt trimişi peste Bosfor şi întâlnindu-i pe selgiucizi sfârşesc sub săbiile lor. Alţi cruciaţi sunt responsabili de marile persecuţii împotriva evreilor din Magdeburg, Praga, Speyer sau Worms, cauzate atât de raţiuni religioase cât mai ales economice, căci evreii care se ocupau de cămătărie erau bogaţi şi averile lor puteau finanţa călătoriile spre Ierusalim.
Cruciada cavalerilor
Cruciaţii nobili erau din nordul şi sudul Franţei, Germania şi Italia de sud şi s-au împărţit în patru armate care nu se aflau întotdeauna în cele mai bune relaţii. În prima jumătate a anului 1097 cruciaţii ajung în Asia Mică având drept ţintă Nicaea, devenită capitală a sultanatului selgiucid de Rum. Asediul îl prinde pe sultan ocupat cu lupte în Asia centrală, iar când revine au loc pierderi mari de ambele părţi. Pentru a bloca complet oraşul, Alexios le trimite corăbii ca să ocupe lacul de lângă oraş şi garnizoana turcă se predă. Cruciaţii îşi respectă jurământul şi cedeaza oraşul Bizanţului.
Inaintând în Anatolia şi însoţiţi de trupele bizantine conduse de Tatikios, cruciaţii se împart în două grupuri intenţionând să se reunească la Dorylaeum. Fără provizii, cruciaţii fac jafuri, liderii se ceartă între ei.
Marşul spre Ierusalim continuă, cu puţină rezistenţă din partea localnicilor care preferă să le furnizeze provizii. Pe 7 iunie 1.099 ajung în sfârşit la Ierusalim, care fusese recucerit de către fatimizi. Cruciaţii nu aveau resursele necesare pentru a asedia oraşul, aşa că decid să-l ia cu asalt. Rămăseseră în jur de 12.000 de oameni dintre care numai 1.500 de călăreţi. Asaltul iniţial de pe 13 iunie eşuează.
Liderii se întrunesc şi converg asupra unui atac mai coerent. Cruciaţii asaltează iarăşi oraşul pe 13 iulie, capturând meterezul nordic de la zidul de nord. Războinicii pătrund în cetate în cele din urmă şi abia acum începe adevăratul masacru. Singura care se salvează este populaţia ortodoxă, evacuată înaintea asediului.
Crimă în masă şi migraţie
Prin prima cruciadă se stabilesc statele latine din Orient : Edessa, Antiohia, Ierusalim şi Tripoli, care mai slăbesc din presiunea exercitată de turcii selgiucizi asupra Bizanţului. Cruciaţii devin eroi. Mişcarea ce incepuse ca o campanie militară devine un fenomen de migraţie foarte popular, unind pelerinii şi războinicii sfinţi într-o acţiune prin care se bucurau din plin de ospitalitatea şi protecţia bisericii.
Din punct de vedere al victimelor, cucerirea Ierusalimului s-a soldat cu masacrarea a între 30.000 şi 70.000 de locuitori. Marele istoric al cruciadei întâi, Guillaume, arhiepiscop de Tir, martor ocular al cuceririi Ierusalimului, relatează: „Cruciaţii străbăteau străzile, cu spada sau pumnalul în mână, omorând orice locuitor pe care-l întâlneau fără să cruţe nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea număr de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau şi mai hidoşi la înfăţişare decât victimele lor: din tălpi până în creştet erau acoperiţi de sânge. În incinta însăşi a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifră la care trebuiau adăugate cadavrele care zăceau pe străzile oraşului. Apoi, după ce au asigurat paza oraşului, baronii s-au despărţit şi s-au dus la locuinţele lor. S-au spălat şi şi-au pus veşminte curate. Apoi au pornit, desculţi, într-un concert de plânsete şi de gemete, prin toate locurile oraşului pe care le străbătuse Hristos, sărutând urmele tălpilor lui… “
Sursa: historia.ro
