Mărţişorul
Mărţişorul simbolizează funia zilelor săptămânilor şi lunilor anului adunate într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara, făcut cadou la 1 martie, ziua Dochiei şi a începutului unui nou an agrar. Mărţişorul, generalizat astăzi atât la sate cât şi la oraşe, este confecţionat din două fire colorate în alb şi roşu, de care se prinde un obiect artizanal, pentru a fi dăruit fetelor şi femeilor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, el era dăruit copiilor, fetelor şi băieţilor, înainte de răsăritul soarelui.
Mărţişorul, de care se lega o monedă de argint, era purtat până la Mucenici, Florii ori Paşti, sau până la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi [măceş, trandafir, vişin, cireş ş. a.], după care era agăţat de ramurile înflorite. Se credea că purtătorii lui nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de diochi. Cele două culori ale Mărţişorului mai simbolizează şi lumina sau puterea [albul] şi sângele sau viaţa [roşu].
Obiceiul Mărţişorului este o parte din scenariul ritual de înnoire a timpului şi anului primăvara, la moartea şi naşterea simbolică a Babei Dochia. După unele tradiţii, firul lui ar fi tors chiar de Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Astfel, întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Dochiei carpatice, se poate afirma că acesta este un obicei vechi românesc, atestat în toate zonele locuite de români şi aromâni, preluat, apoi, de alte popoare din centrul şi sud-estul Europei.
Dochia
În tradiţia populară românească. Dochia este o divinitate agrară aflată la vârsta bătrâneţii, care moare şi renaşte simbolic, identificată cu zeiţa Diana din Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis din Panteonul grec. Numele l-a preluat de la Sfânta Evdochia din calendarul creştin, sărbătorită tot în ziua de 1 marie. Sfânta Evdochia a fost o femeie frumoasă şi bogată care şi-a trăit viaţa în desfrâu, dar care spre bătrâneţe se căieşte, îşi împarte averea la săraci şi se retrage la o mănăstire unde trăieşte o viaţă de sfinţenie, săvârşind numeroase minuni. Astfel, Biserica o aşează în rândul sfinţilor, fiind trecută în calendar la 1 martie. Întrucât ziua de prăznuire i s-a suprapus peste ziua de celebrare a Anului Nou Agrar, oamenii au dat divinităţii agrare numele sfintei.
Românii nu-i spun însă Sfânta sau Muceniţa ca în calendarul bisericesc, ci Babă, o femeie care aduce zile urâte de la începutul lunii martie, numite Zilele Babei, se ceartă cu ciobanii şi nesocoteşte puterea zeului Marte. Legendele Dochiei ne introduc în atmosfera pastorală a satului românesc. Astfel, Baba Dochia, personificare a anului vechi şi mamă a lui Dragobete, îşi trimite nora la pădure ca să-i culeagă fragi. Aceasta, ajutată de Dumnezeu, găseşte fragi copţi şi îi aduce Dochiei. Văzându-i, Dochia crede că a venit vara şi deci e timpul să urce cu oile la munte. Din precauţie, îşi pune nouă cojoace în spate şi porneşte urcuşul. Dar ,cum pleacă de acasă, începe o ploaie mocănească [în unele variante o ninsoare] care nu stă nouă zile şi nouă nopţi.
Îngreunându-i-se cojoacele, Dochia le scoate unul câte unul, până rămâne în ie. Zilele schimbătoare de la începutul lunii martie sunt puse de popor pe seama Dochiei, care şi-ar scutura, din când în când, cojoacele de ploaie [sau omăt]. În final Dochia moare îngheţată lângă oile sale în ultima zi a urcuşului, când se lasă un ger năpraznic trimis de către Martie, care l-a împrumutat de la fratele lui mai mic, Februarie. Moartea Babei Dochia, la 9 martie, în ziua Măcinicilor, înseamnă, totodată, renaşterea ei, a pruncului Dochia, ce urmează să-şi trăiască veacul ei divin de 365 de zile.
Zilele Babei
Babele [1-9 martie] reprezintă un ciclu de 9 sau 12 zile, ce corespund cu zilele de urcuş ale Babei Dochia cu oile la munte, dedicat morţii şi renaşterii sezoniere a zeiţei agrare şi a timpului caracteristic în preajma echinocţiului de primăvară. Obiceiurile şi practicile magice de înnoire a timpului se concentrează în prima zi a ciclului, 1 martie, numită zonal Dochia, Marta, Mărţişor, şi în ultima zi, la moartea Dochiei, 9 martie, numită Moş, 40 de Sfinţi.
Scenariul ritual de înnoire a anului este format din obiceiuri şi acte magice arhaice: aprinderea focurilor, afumarea curţilor şi anexele gospodăreşti, bătutul pământului cu ciomage pentru scoaterea căldurii şi alungatul frigului, prepararea alimentelor rituale [mucenici, sfinţi], previziunile meteorologice, descântecele, practicile de pomenire a morţilor, începerea simbolică a unor activităţi economice [scoaterea plugului, a stupilor de la iernat, semănarea răsadurilor de varză], confecţionarea calendarului simbolic din şnurul bicolor, reprezentând anotimpurile de bază ale anului [iarna, vara].
Fără a li se cunoaşte prea bine semnificaţia, multe din obiceiurile zilelor Babei, se practică şi astăzi: Mărţişorul, prepararea măcinicilor, aprinderea focurilor rituale. Adesea, există obiceiul să se repartizeze una dintre cele 9 sau 12 zile câte unei persoane [de obicei de sex feminin] dintr-o colectivitate, considerându-se că, după cum va fi ziua respectivă din Babe, aşa va fi şi sufletul sau firea persoanei ursite în acel an.
După zilele capricioase ale Babei Dochia, ar urma alte nouă zile mai blânde, numite zilele moşilor.
Text realizat din diferite surse.
CITEŞTE ŞI: Aspecte INEDITE ale Terrei/ PĂMÂNTUL - o planetă fascinantă
