HUMBRIA - Ţinuturile Joase (roman foileton fantasy)

HUMBRIA - Ţinuturile Joase (roman foileton fantasy)
Evaluaţi acest articol
(4 voturi)

Îmbrăcatu-l-au mai mult slugile, deşi dumnealui, obişnuit a se îmbrăca singur, mai nu se lăsa. Însă chivăra era cam grea, iară cămeşa era din solzi ţâfnoşi, din fier şi din sârmă - două slugi i-au cărat-o pân´ la iatac! Mai înainte, dumnealui medelnicerul Brumă fusese tuns cuminte împrejurul ţestei şi îi scurtaseră barba, potrivit cu ceea ce urma să urmeze. Apoi, boierul îmbrăcă o cămeşă den bumbac şi abia peste ea, ajutat de slugi, pe cea lungă, din zale. Iar şi mai pe deasupra, strai lung, roşu precum sângele pe care era gata să-l verse întru Hristos şi la poruncă. Apoi îl încinseră cu brâu alb, de culoarea curăţeniei sufletului. I-au adus şi obiele, anume de culoarea pământului în care moartea ta te vâră pân´ la urmă... Ne vârî dumneaei pre toţi - mai puţin pe Stăpânii Galeşi, Cei-fără-de-capăt, cari trăiesc, binecuvântaţi, cât Lumea… La încălţări negre precum smoala morţii pe ploape, îi legară medelnicerului pintenii scurţi, însă auriţi, cu care să împungă coastele armăsarului speriat de împresurare…

Soarele nu avusese răbdare şi, iată, urcase de-acum de trei suliţe pe cer! Repede foarte aveau să se adune în faţa marelui comite Asen soldaţi, şi preoţi, şi mireni, chiar lume den prostime va avea îngăduinţă a fi colo de faţă, când îl vor ridica pe medelnicer la cinul de cavaler al Crucii Vechi. După un obicei, se pare, al frâncilor. Doar că ei se închină pe dos - binecuvântat stăpânul Asen că nu ne sileşte a răsturna semnul crucii!

Măria Sa medelnicerul întinse dară mâna şi după teacă, tocmai pre când Gâlcă, neisprăvitul cela de rândaş, rămase numai locului, precum nevasta lui Lot după ce întorsese capul cel neascultător poruncii. Neisprăvitul îşi umfla ochii, aşa cum face broasca de cal călcată. Da´ nevolnicul nu ştia în ruptul capului şi a spune ce vede. În fapt…ce nu vedea… Şi-ar fi trebuit să fie acolo văzut! Îi urmarăm însă privirea şi, pe rând, ne apucarăm cu toţii a ne face cruce după cruce: stăpânul Brumă nu mai avea umbră!

*   *   *

Când dai de drac bătrân, faci crucea mai mare! Uită-te: nicio umbră, mică fie ea, nu mai izvora de sub tălpile medelnicerului Brumă! Ori poate opaiţele şi puţina lumină care răzbătea prin băşica de porc a ferestrei să fi fost vinovate? Aşa că ieşiseră niţeluş şi afară, la lumina adevărată a soarelui, dar aice văzură şi mai bine că umbra boierului nu se vedea!

Dar prea puţină vreme mai rămăsese până la ceremonie, aşa că jupânul Brumă trimise toate slugile buluc ca s-o scoaţă pe Doftoroaia din bordeiul ei mucegăit săpat în mal. Vrăjitoarea, atât de bătrână încât părea că de multă vreme murise, nu mai ieşise la lumina zilei şi nu puteam şti dacă la vederea soarelui hârca nu va începe cumva să fumege şi să arză, dară prea era zor şi jale şi mare taină, iar comitele o fi fost de-acuma şi pregătit de adunare! Deci grabă mare era! O înşfăcarăm dară pe babă, cari se dovedi nefumegoasă, doar cârâitoare, şi o lepădarăm grabnic în faţa stăpânului nostru. Baba se sperie la început, dară când pricepu că va îi va ieşi oarece câştig, începu să gângăvească că, de-i cumva pocit boierul o să-i deie şerpânţă, sfântă buruiană, de Domnul lăsată. Ori să-i dea cu fum, ca să-l vindece de făcătură, ori de-i luat de Dânsele, ielele, lelele, care, de le superi chiar şi fără a şti cum, ele îţi lasă inimă de putrigai, te strâmbă şi te sluţesc şi puterile toate-ţi iau. Ori poate boierul o fi trecut nepotrivit pe sub streşinile und´ dorm duhurile cele necurate, ce te pedepsesc de faci necurăţenii pe sub streşinile lor…

Oasinegri, omul de credinţă al boierului, o zădărî: „Uită-te bine, babă: boierului nostru i-au luară umbra!” Ţiganca zise atunce: „Păi ghine, stăpâne, o umbra nu pleacă nicicând aşa, ha-hă, dă una sigură. Ea trebe DUSĂ! O plecat musai dară c-o umbră de alt om, dobitoc ori fiară, e musai aşa să fie! Aşa că, măria ta doar dă poruncă a se cerceta cine sau ce anume părăsi cetatea ieri, sau de când o apus soarile d-alalteri, că nu se poate sa nu fi băgat chiar nime dă samă... Şi fii făr´ grijă mata, c-o vei şi ajunge grabnic, ca nu poate umbra fugi mai iute decât un dătător de umbră!”

*   *   *

Ştie dară orişicine: când zideşti umbră de om la rădăcină de zid înalt, omul se ofileşte şi-ntr-o lună ori două îi şi cântă popa prohodu´! Nice nu vezi vrăjmaşul cari se strecoară la rădăcina ta să-ţi ia măsura: întinde adică şfara din cânepă pe toată lungimea umbrei dumitale ce numai´ ce doarme leneşă pe pământ, îi face apoi aţei un nod und´ se termină umbra-ţi şi degrabă dă aţa cui îi trebuie - ziditorilor de muri de cetate şi de monastiri şi de turnuri nalte.

O calfă îngroapă dară bine sfoara la temelia zidului, zidul oftează şi se aşază bine pe sufletul omului, iară zidul cela nu va avea moarte, nu se va prăbuşi în veci! Se va prăbuşi însă omul cel cu măsura umbrei sale furată! Omul îşi va vedea, fără nicio bănuială, umbra cea veche, dară adevărata umbră, vlaga umbrei şi a sufletului său, zace de-acum la temelie de zidire grea! Şi te stingi, vericule, şi te prăbuşeşti, făr´ de pricină parcă! Iară dac-un duşman arde acea aţă, te stingi şi mai repede, ca feştila cu seu puţin!

Medelnicerul Brumă chiti, prin uşa crăpată, la ziduri şi păreţi: oare sub care i-o odihni şi umbra sa?! Şi se cutremură: ştia, precum noi cu toţii, de istorisirea cu feciorul cel cu umbra zidită acu´ vreo trei veacuri la temelia turnului celui înalt, de la Miazănoapte. Acela care străjuie spre prietenii noştri cumani den ţinutul celui Covurluiesc, turn ce oftează noaptea de nu-i luna pe cer. măsurată umbra şi se vlăguise? Poate Măria Sa comitele, care are aşa bună ţinere de minte şi o etată, mdeh… o etate… Căci se spune că domnia sa ar fi un Blajin sadea, din cel cu viaţă făr´ de moarte! Iară blajinii noştri nu pot fi dovediţi nice în luptă dreaptă, nice cu vicleşug, însă ar fi şi păcat de Dumnezeu să li se sfârşească zilele acestor fără de sfârşit stăpâni ai noştri! Bunăoară Măria sa Ioan Asen, comite de Zalmox şi stăpăn al Ţinuturilor Joase de la miaz´zi, era încă om în floarea vârstei, da´ se spune că nici nu viaţuia mai mult decăt de patru veacuri şi încă giumătate pe lumea asta a noastră…

*   *   *

Bine, dară acum boierul Brumă nici umbră vlăguită nu mai avea sub el! Era taină mare, ce nu se mai văzuse! Îi deteră vrăjitoarei doi galbini zimţaţi, de Bizanţ, ca să-i vină mai lesne să-şi ţină bine pliscul, mai primi şi peste ceafă două ori trei pălmi tari, dară nu grele, aşa, ca de tătâne, arvună dac-o fi cumva să vorovească vreodat´ gura ei fără de ea, şi una dintre slugile mai cu credinţă o duse pe babă înapoi la bordei. Iar  cealaltă slugă bună, Oasinegri, luă drumul umbrei, ca să cerceteze ce om ori animal ieşise ieri ori azi din cetate. Şi unde unume mergea ea, de se ştie cumva.

Boierul se cam înnegurase: ce-i trebuia lui tocmai acum cin înalt de cavaler, mărire şi mai mărită decât avea oricum?!…. Avea locul său bun acest medelnicer Brumă, chiar în Marele Sfat al comitatului, dară acum urma să juruie în faţa comitelui pentru război mare peste Dunăre, unde oastea noastră şi a megieşilor cumani să bată, auzi,  pre cea a împăratul cel mare al Bizanţului! Boierul Brumă era de mare folos şi taină Măriei Sale comitelui, căci un medelnicer nu e doar cel ce toarnă apă din medelniţă domnului său, ca acesta să se spele din cel lighean: păi,  când domnul pleacă grumazul să se spele, sabia este foarte lesne a-l tăia fără teamă, doar cineva de încredere poate fi atât de aproape, precum numai umbra Măriei Sale, de Măria Sa! Aşa că nu oarecine are cinstea de a fi jupân medelnicer, da?! Tot boierul nostru punea sarea, câtă trebuie, în mâncarea comitelui, gusta şi, de bună samă, presăra şi vorbele potrivite în ureche stăpânului celui mare. La ce bun atunci straie ostăşeşti, manta cavalerească şi sabie nouă, din cea frâncească? Sabie care se jeluie, de-o asculţi noaptea când nici nu se vede: căci este călită, zice-se, în sânge de arap viu. În carnea maurilor ceia negri, strigătele nenorociţilor făcând însă tăişul mai ascuţit, tăiş bătut cu barosul şi ciocane cântând ele fericite în rândul lor, precum toaca bisericii la vecernie, tăiş încins bine-n foc şi stins la urmă, cum v-am zis, în carne şi sânge de om viu, apoi iar încins în focul iuţit de foale, apoi iară stins, în ultimele strigăte de moarte… Şi, când au contenit strigătele, şi sabia e gata: trainică şi vie. Aşa se zice!

*   *   *

Robul Oasinegri se pricepea de minune se scoaţă vorba din om făr´ ca acela să simţă: de la un oştean vechi, de la cârciumarul poreclit Două-capete ş-o-minte, de la un plod şi de la o ţaţă află cam pe unde ieşise din cetate umbra jupânului medelnicer. Nu ieşise cu om, căci vremea era prea cu vipie pentru a o lua la drum sub aşa un soare vrăjmaş, ieşise cu un câine şchiop, cu păr roş, iar asta însemna că îl vor ajunge mai lesne din urmă. Flăcăul avea poruncă de la medelnicer să-l urmeze peste tot pe Oasinegri şi, de-o fi la mijloc vreo hiclenie a cuiva, să-l apere atunce când acesta se va înturna în cetate cu umbra. Mitru era băiat fraged încă, însă făr´ de frică. Flăcăului i se spunea încă de-acum ca oamenilor de poveste, într-un fel anume: Treidegete. Şi asta pentru că flăcăul împreuna totdeauna cele trei degete, cele cu care te închini, chiar înainte de a-şi încorda, tot cu acelea, arcul, spre a slobozi apoi cu mare repeziciune săgeata, anume unde a gândit! Apoi, întotdeauna după şi mai cu seamă când săgeata sa nemerea, adăuga şi alte cruci - mai mari şi mai multe după cât de plină se dovedea a fi cu vânat tolba-i, ori mai mici şi grăbite, dacă vânatul scăpa… Aşa, precum o gheară de uliu mic, încordată, îi şedeau cele trei degete şi atunce când nu era la vânătoare, ci pe la grajduri ori pe la trebile caselor boierului Brumă. Ba şi-n somn adesea închina el cele trei degete, pentru a slobozi vreo săgeata şi prin vis. Se spune că odată visă că a răpus un căprior, însă ciuta din somn atâta ce-l mai mustră că-i ridicase viaţa cea tânără, plângând cu lacrămi mari, încât Mitru se trezi cu lacrămile iedului cel sălbatic în chiar ochiul său de vânător adormit, dar şi o săgeata găsi el înfiptă adânc-adânc sus în bagdadie, ca n-o putu nimene s-o mai smulgă de-acolo - ba chiar şi acu´ şade bine înfiptă! Şi cum nu-i lipsea nicio săgeată din tolbă, aia musai să fi fost săgeata trasă în vis! De atunci, Mitru nu mai vâna căpriori, dară îndrăzni a ţinti apoi mai bine înspre oameni...

*   *   *

Aşa că, văzându-l mai ager, medelnicerul l-a pus pe Mitru vătav peste robul ţigan, cu minte mai ageră decât flăcăul. Oasinegri, ţigan-de-mătase, băiat frumuşel, cu vână bună, dichisit, cântase pe la curţile cele mari şi din dutar - lăuta persiană cea cu gât lung, dar şi din oud, un soi de cobză întrucâtva mai pântecoasă. Aflat asupra chefului, îşi făcuse răfuială, şi scoţând struna dutarului – că el doară dintr-o strună ştia cânta – înfăşură beregata unui străjer colţos, încât aproape că-l şuguşase pre acela! Cu mare greu îl scăpase stăpânul pe ţigan de la osânda laţului, şi la asta cântărind şi ceea că ţiganul nu era unul oarecare, ci chiar nepotul lui Mutu, gâdele comitelui, care ştiuse tot atâta de bine să atârne în laţ, cât şi să scurteze bine de capete…

Ca să afle ce şi cum, după ştiinţa că un străjer zărise cânele şchiop luând drumul Răsăritului („o hi cu turbăciune”, se gândise oşteanul), Oasinegri se îmbrăcase acuş mai răpciugos şi ceruse de pomană hangiului Petru, de la care află, odată cu mila, că oploşise o vreme chiar la dumnealui un câine beteag. „Musai să găsim un câine de urmă, căci câine pe câine mai lesne găseşte! Al nost´ îi va da de urmă şchiopului, numai´ să-i dăm să adulmece ţolul pe care zăcea ăla”, desluşi apoi pe Mitru robul viclean, care era stăpânul stăpânului său, căci multe şleauri de drum mai văzuse el la viaţa lui, pre când ţâncul abia, acu´ căsca ochii la ele! Dară pe Mitru Treidegete cel bălai îl învrednicise boier Bruma a priveghea asupra lucrului de taină al lui Oasinegri, căci nu putea umbla robul chiar aşa, slobod prin lume, fără să pară măcar a avea stăpân! Fiecare are, chiar şi Dumnezeu o fi având stăpân! Bălaiul Treidegete, cu armăsar, arc şi cu sabie, abia se ţinea cu murgul său după Oasinegri cel pe jos şi de cânele de urmă Ojog! O ţinură tot la miazăzi de Troian, cu mare băgare de samă. Toaca de lemn a vreunei mănăstiri nevăzute îi urma doar, precum o umbră, bătându-le de departe pre urme…

*   *   *

„Io zâc să n-o luăm chiar prin pădure”, îndăzni robul cel de mătase, însă flăcăul, mai zgrunţuros la vorbă şi neaplecat la cugetare, hotărî altfel. Că nici n-are haz să mai pleci la drum, de nu te aşteaptă şi niscai primejdii, să te lupţi cu acele, îşi zicea bălaiul Mitru. Acum, nu că s-ar fi luptat flăcăul Mitru Treidegete, o dată măcar, cu careva, însă în vis mereu întâlnea vrăjmaşi mulţi şi grozavi şi pe toţi îi răpunea bine… „Oricum, cânele ne duce chiar prin stejărişul de acolo, au nu vez´?!” - se oţărî el către slugă. Iară robul se supuse: „Cum ţi-e porunca, stăpâne…” Mitru Treidegete nu cunoştea ce-i frica, pentru că el o întâlnise numai în vis, dară orişicine ştie că „La drum lung, cea mai vrednică vitejie şi bună pavăză-i frica!”.

De când părăsiseră drumul Cetăţii Negre a dumnealui mare comite Asen - bătuseră întins peste cinci poşte! -, nu întâlniseră pretini, nici streini, nice barim vrăjmaşi, ca să le mai treacă şi lor timpul! Iar cetatea cu ziduri ca de var se pierduse demult în zări, cu toate rosturile ei care îţi ţineau ziua scurtă. A, oameni-i spuneau „Neagra” alb-lucitoarei în soare cetăţi, însă numai după vorba tătărască, căci hoardele generalului Subutai ne legaseră vobele cu vorbele lor, aşa că se numeşte cu „negru” tot ce anume-i la Miazănoapte şi cu „alb” ce-i la Răsărit, cu „roşu”, Apusul, iară cu „galben” Miază-ziua…

Urmară dară urma cânelui roş, numai că aceşti călători cu patru picioare nu merg totdeauna pe drum, ci şi pe scurtătură, prin tufişuri tăioase şi iarbă naltă ascunzând colţi tăioşi de cremene… Şi când zăriră, mai spre vecernie, roş printre crăngi, câinele care furase umbra stăpânului, Mitru şi dădu pinteni calului, fără a-l feri de ţepii rugilor de mure. Nu-l putu feri însă de pietrele din prăştiile care-şi pocneau fâşiile lungi de piele. Din copaci, pietrele cădeau, iar umbrele unor bărbaţi năvăliră din toate părţile. Bâtele lor începură să icnească, coase prefăcute-n suliţe împungeau dimprejur cal şi călăreţ, dar Oasinegri abia acum îl ajunse din urmă pe stăpân.

*   *   *

Oasinegri nu avea asupra sa vreun paloş, că robii nu au îngăduinţă să poarte tăiş, precum stăpânii, sub ameninţarea că li se va ridica viaţa de-ar cuteza una ca asta, să ţină asupra lor astfel de nobile însemnuri de putere. Dară ţiganul îndărătnic tot ţinea el un jungher bine ascuns la piept, purta şi un cosor ascuţit în cizmă, un arcan pe umăr şi, doar pentru a se sprijini, un ditai parul ghintuit. „Că bună o hi sabia, stăpâne, da´ tot mai bun un ciomag dăştept!”

Când ajunse-n crâng şi Oasinegri, Mitru era de-acum încolţit de tâlhari nalţi, sabia îi sărise prin tufişuri şi-i ţinea doar cu arcul întins, însă cu o săgeată nu dobori decât unul! Se vede că-l doborâseră din şa, dar unde-i era armăsarul? De unde să ştim?! Doar Ojog, cânele, se lipise de piciorul stăpânului şi-şi arăta colţii, dar îl nemeriseră, că urechea dreaptă a colţosului atârna. Ţiganul aruncă arcanul, îl prinse de grumaz şi-l şuguşă pe cel mai nebun dintre tâlhari, care tocmai voia să-l împungă pe stăpân cu suliţa cea încropită. Apoi aruncă jungherul chiar între umerii celui mai spătos duşman şi, rotind bine bâta ghintuită, făcu să trosnească nişte ţeste, altfel groase.

Oameni cu căutătură neagră şi bâte întărite în foc şi coase întoarse ridicară glasuri mari, fără frică. Erau încă mulţi, iar Treidegete nimeri încă doar unul cu săgeata şi căută alta în tolbă, cu ochii după sabie. Că e mai cu vitejie să răpui din sabie decât din săgeată, aşa se ştie! Dară pân´ să dea stăpânul cu privirea de paloş, Oasinegri mai chiti câţiva dirept în moalele capului, umplând poiana de creieri încă plini cu vorbe rele şi măscări… „Nu-i ucide pre toţi, netrebnicule!” - strigă însă, mâniat foarte, stăpânul. „Păi da´ de ce, mărite?” - întrebă Oasinegri, cu ochii lui blânzi, galbeni precum mierea pe buzele copiilor, în timp ce mai rădica viaţa unui nevolnic. Cei ce vegheau asupra unei vite de furat lăsară şi curmei şi vită şi săriră pentru tovarăşii lor, însă căzură cu toţii ca fulgeraţi, nu ştiu a zice cum!

*  *  *

Treidegete spuse, pentru ca robul să ţină minte: „Când ucizi o mulţime în luptă, şi nu prin vicleşug, unu´ tot tre´ lăsat totdeauna cu viaţă, ca să meargă el şi SĂ SPUNĂ! Anume de aia! Atltfeliu, cum să se ştie cine i-a înfrânt? Şi, mai cu seamă, CUM?” Dar stăpânul tăcu uimit, când văzu că ultimii tâlhari doborâţi aveau câte-o săgeată cu pene negre înfiptă chiar în dreptul inemei.

Mitru ştia că nu apucase să tragă şi pe deasupra că el avea pene pestriţe la săgeţi! Ea apăru de nicăieri. Mândră. Călare. Sări de pe cal fără să se sprijine cu mâinile. Şi îi privi aşa cum priveşti bălegarul. Dar cel mai tare îl mânie pe micul stăpân că străina aceea cu surtuc purpuriu şi cu coadă răsucită în jurul frunţii ţinea în mână un arc. Pe care nu-l lăsă jos decât ca să facă felul celor trei tâlhari ce încă mai aveau ceva viaţă în ei. Le tăie scurt, dar blând, beregata, şi le smulse pe rând săgeţile din trup, îndesându-le în tolbă.

„Aia-i săgeata mea!” - îi strigă flăcăul, însă fata părea că nu aude. „Sărmanii, nu-mi place să se chinuie”, spuse ea încet, însă în vlahă, ca să priceapă şi ei. „Asta-i din neamul cománilor, zis şi poloviţi”, şopti Oasinegri stăpânuli său. Şi ea purta straie de nobil. Sau straie tâlhărite de la vreun nobil. Doar că se şi purta hotărât, ca un stăpân, şi privea precum cineva de neam… „Asta poartă nădragi, ca omul!” - zise uluit Mitru. Într-adevăr, avea nădragi şi cizme nalte din piele, prinse tocmai de brâul de care mai atârna şi o sabie încovoiată - auzi, paloş pe mâna unei muieri! Alt paloş decât mădularul bărbătesc, nici nu se cade să ştie muierea! Dară la poloviţi muierea stă alături bărbatului, nu în urmă! „Păi la cumanii ăştia, muierile pot purta nădragi şi au îngăduinţă a hotărî laolaltă cu al lor soţ.”

„Dar de ce le zice cumani negri, dacă asta-i bălaie?” „Păi d-aia, că vin de la miază-noapte, care-i însemnat cu negru la ei…” Fata tocmai pipăia plăvanul cel furat de tâlhari. „Cui să-l dăm înapoi? Mai bine-l mâncăm, dar va trebui să-l mântui întâi, bietul dobitoc!” Şi, parcă vorbind de una singură: „Numele meu e Kara, aşa să-mi spuneţi şi nu altcum!” - chiar aşa le porunci ea.

*   *   *

„Io zâc să n-o luăm chiar prin pădure”, îndăzni robul cel de mătase, însă flăcăul, mai zgrunţuros la vorbă şi neaplecat la cugetare, hotărî altfel. Că nici n-are haz să mai pleci la drum, de nu te aşteaptă şi niscai primejdii, să te lupţi cu acele, îşi zicea bălaiul Mitru. Acum, nu că s-ar fi luptat flăcăul Mitru Treidegete, o dată măcar, cu careva, însă în vis mereu întâlnea vrăjmaşi mulţi şi grozavi şi pe toţi îi răpunea bine… „Oricum, cânele ne duce chiar prin stejărişul de acolo, au nu vez´?!” - se oţărî el către slugă. Iară robul se supuse: „Cum ţi-e porunca, stăpâne…” Mitru Treidegete nu cunoştea ce-i frica, pentru că el o întâlnise numai în vis, dară orişicine ştie că „La drum lung, cea mai vrednică vitejie şi bună pavăză-i frica!”.

De când părăsiseră drumul Cetăţii Negre a dumnealui mare comite Asen - bătuseră întins peste cinci poşte! -, nu întâlniseră pretini, nici streini, nice barim vrăjmaşi, ca să le mai treacă şi lor timpul! Iar cetatea cu ziduri ca de var se pierduse demult în zări, cu toate rosturile ei care îţi ţineau ziua scurtă. A, oameni-i spuneau „Neagra” alb-lucitoarei în soare cetăţi, însă numai după vorba tătărască, căci hoardele generalului Subutai ne legaseră vobele cu vorbele lor, aşa că se numeşte cu „negru” tot ce anume-i la Miazănoapte şi cu „alb” ce-i la Răsărit, cu „roşu”, Apusul, iară cu „galben” Miază-ziua…

Urmară dară urma cânelui roş, numai că aceşti călători cu patru picioare nu merg totdeauna pe drum, ci şi pe scurtătură, prin tufişuri tăioase şi iarbă naltă ascunzând colţi tăioşi de cremene… Şi când zăriră, mai spre vecernie, roş printre crăngi, câinele care furase umbra stăpânului, Mitru şi dădu pinteni calului, fără a-l feri de ţepii rugilor de mure. Nu-l putu feri însă de pietrele din prăştiile care-şi pocneau fâşiile lungi de piele. Din copaci, pietrele cădeau, iar umbrele unor bărbaţi năvăliră din toate părţile. Bâtele lor începură să icnească, coase prefăcute-n suliţe împungeau dimprejur cal şi călăreţ, dar Oasinegri abia acum îl ajunse din urmă pe stăpân.

*   *   *

Oasinegri nu avea asupra sa vreun paloş, că robii nu au îngăduinţă să poarte tăiş, precum stăpânii, sub ameninţarea că li se va ridica viaţa de-ar cuteza una ca asta, să ţină asupra lor astfel de nobile însemnuri de putere. Dară ţiganul îndărătnic tot ţinea el un jungher bine ascuns la piept, purta şi un cosor ascuţit în cizmă, un arcan pe umăr şi, doar pentru a se sprijini, un ditai parul ghintuit. „Că bună o hi sabia, stăpâne, da´ tot mai bun un ciomag dăştept!”

Când ajunse-n crâng şi Oasinegri, Mitru era de-acum încolţit de tâlhari nalţi, sabia îi sărise prin tufişuri şi-i ţinea doar cu arcul întins, însă cu o săgeată nu dobori decât unul! Se vede că-l doborâseră din şa, dar unde-i era armăsarul? De unde să ştim?! Doar Ojog, cânele, se lipise de piciorul stăpânului şi-şi arăta colţii, dar îl nemeriseră, că urechea dreaptă a colţosului atârna. Ţiganul aruncă arcanul, îl prinse de grumaz şi-l şuguşă pe cel mai nebun dintre tâlhari, care tocmai voia să-l împungă pe stăpân cu suliţa cea încropită. Apoi aruncă jungherul chiar între umerii celui mai spătos duşman şi, rotind bine bâta ghintuită, făcu să trosnească nişte ţeste, altfel groase.

Oameni cu căutătură neagră şi bâte întărite în foc şi coase întoarse ridicară glasuri mari, fără frică. Erau încă mulţi, iar Treidegete nimeri încă doar unul cu săgeata şi căută alta în tolbă, cu ochii după sabie. Că e mai cu vitejie să răpui din sabie decât din săgeată, aşa se ştie! Dară pân´ să dea stăpânul cu privirea de paloş, Oasinegri mai chiti câţiva dirept în moalele capului, umplând poiana de creieri încă plini cu vorbe rele şi măscări… „Nu-i ucide pre toţi, netrebnicule!” - strigă însă, mâniat foarte, stăpânul. „Păi da´ de ce, mărite?” - întrebă Oasinegri, cu ochii lui blânzi, galbeni precum mierea pe buzele copiilor, în timp ce mai rădica viaţa unui nevolnic. Cei ce vegheau asupra unei vite de furat lăsară şi curmei şi vită şi săriră pentru tovarăşii lor, însă căzură cu toţii ca fulgeraţi, nu ştiu a zice cum!

*  *  *

Treidegete spuse, pentru ca robul să ţină minte: „Când ucizi o mulţime în luptă, şi nu prin vicleşug, unu´ tot tre´ lăsat totdeauna cu viaţă, ca să meargă el şi SĂ SPUNĂ! Anume de aia! Atltfeliu, cum să se ştie cine i-a înfrânt? Şi, mai cu seamă, CUM?” Dar stăpânul tăcu uimit, când văzu că ultimii tâlhari doborâţi aveau câte-o săgeată cu pene negre înfiptă chiar în dreptul inemei.

Mitru ştia că nu apucase să tragă şi pe deasupra că el avea pene pestriţe la săgeţi! Ea apăru de nicăieri. Mândră. Călare. Sări de pe cal fără să se sprijine cu mâinile. Şi îi privi aşa cum priveşti bălegarul. Dar cel mai tare îl mânie pe micul stăpân că străina aceea cu surtuc purpuriu şi cu coadă răsucită în jurul frunţii ţinea în mână un arc. Pe care nu-l lăsă jos decât ca să facă felul celor trei tâlhari ce încă mai aveau ceva viaţă în ei. Le tăie scurt, dar blând, beregata, şi le smulse pe rând săgeţile din trup, îndesându-le în tolbă.

„Aia-i săgeata mea!” - îi strigă flăcăul, însă fata părea că nu aude. „Sărmanii, nu-mi place să se chinuie”, spuse ea încet, însă în vlahă, ca să priceapă şi ei. „Asta-i din neamul cománilor, zis şi poloviţi”, şopti Oasinegri stăpânuli său. Şi ea purta straie de nobil. Sau straie tâlhărite de la vreun nobil. Doar că se şi purta hotărât, ca un stăpân, şi privea precum cineva de neam… „Asta poartă nădragi, ca omul!” - zise uluit Mitru. Într-adevăr, avea nădragi şi cizme nalte din piele, prinse tocmai de brâul de care mai atârna şi o sabie încovoiată - auzi, paloş pe mâna unei muieri! Alt paloş decât mădularul bărbătesc, nici nu se cade să ştie muierea! Dară la poloviţi muierea stă alături bărbatului, nu în urmă! „Păi la cumanii ăştia, muierile pot purta nădragi şi au îngăduinţă a hotărî laolaltă cu al lor soţ.”

„Dar de ce le zice cumani negri, dacă asta-i bălaie?” „Păi d-aia, că vin de la miază-noapte, care-i însemnat cu negru la ei…” Fata tocmai pipăia plăvanul cel furat de tâlhari. „Cui să-l dăm înapoi? Mai bine-l mâncăm, dar va trebui să-l mântui întâi, bietul dobitoc!” Şi, parcă vorbind de una singură: „Numele meu e Kara, aşa să-mi spuneţi şi nu altcum!” - chiar aşa le porunci ea.

*  *  *

„Bizim atamiz kim-szing kökte, szentlenszing szening ading, düs-szün szening könglügüng”… şopti frumoasa Kara legănat, lângă hoiturile tâlharilor şi cu baltagul, cu care răpusese vita pântecoasă, încă picurând. Auzi domnia ta, muiere purtând baltag! Ba chiar, muiere rotind balagul! Robul Oasinegri îngână şi el aparte rugăciunea, după dumneaei, în vlahă însă: „Tatăl nostru. Carele eşti în ceruri, Sfinţească-Se numele Tău, Vie împărăţia Ta”… Ea puse pe rob să taie carnea dobitocului în ciosvârte potrivite şi priveghe cum le cuprindea apoi focul şi para, la foc mic ţi îndestulat şi fără grabă. Băieţandrul zis Treidegete observă că fata avea glasul moale precum cenuşa care se răceşte după ce hoarda a plecat în galop, focul s-a stins şi strigătele au amuţit. Bună parcă de pus, ca o sărutare, pe rana proaspătă. Ea aşeză vârful săgeţilor ei cu pană neagră, fără a le şterge de sânge, ca să le usuce bine la foc, dar nu le spuse şi lor rostul acestui lucru. Poate aşa le ţinea ascuţişul mai mult? Bălaiul Mitru Treidegete îşi muia vârfurile săgeţilor în miere, aşa cum învăţase de la tătâne-său. Însă, de-l întrebai, îţi spunea mereu alt răspuns, ba că învăţase de la un arap, ba de la popa Paisie, ba de la un frânc rătăcit pe drum către Ierusalim… Cum să spună că ţine săgeţile întocmai cum îi poruncea, copil fiind Mitru, tatăl său, mazilul care l-a hiclenit pe comitele Asen, punând la cale să treacă de partea cumanilor, pe vremea când ăştia nu erau de partea noastră; cât or mai fi şi acuma…

Kara călărea făr´ de şa. Fata era din hoarda iutelui han Tuluk, ce călăreşte mai la miază-noapte de ei, chiar pe unde îşi fac cruce mai multe râuri şi unul prea mare. Hoarda ei se trăgea chiar din clanul Kîmec, cel al începuturilor. Se purta semeaţă cu ei, dar îi şi îngăduia. Isprăviră masa şi se pregătiră de drum. Mergea cu ei?! „Ce facem cu hoiturile?” – întrebă Oasinegri, pe ea. Nu pe stăpân. „Îi vor mânca lupii”, spuse femeia cea mică şi începu să urle aşa, ca lupul, chemându-i pre aceia să isprăvească ei prânzul…

*  *  *

Mergeau acuma chiar pe sub Troianul cel din veac, zis şi Valul lui Trăian, drum nalt de pământ, cu şanţ prăvălit alături, ce în vechime era ca un zid lung, împânzit cu ţepi mari din lemn şi locuri nalte de vedere, priveghind aşa întinsurile cu apă bună pentru dobitoace dincoace şi ţinând dincolo de parii ascuţiţi hoardele călăreţe… Acum, cumanii băteau şesurile doar la miaza-noaptea zidului nostru de pământ şi bine mai făceau că rămâneau acolo!

Nu ştiu cum de rămăseseră împreună! Kara doar îi poruncise lui Mitru să încalece şi Treidegete nu ştiu să spuie „ba”, poate şi pentru că nu-şi putea desprinde ochii de la mândreţea aceea de fată. Oasinegri încercă a-i spune că aveau poruncă tainică de la boier, să urmeze adică doar urma găsită de câinele de urmă Ojog, dară drumul putea fi aşa, mai vesel, în trei, zise în sfârşit tânărul bălai. De la fată scoaseră doar că avusese mai mulţi soţi de drum, dar că se răzleţiseră nu se ştie cum. Ţiganul le tălmăcea, iar ei nu făceau decât să călărească acum în pasul tălmăcitorului. El tălmăcea încet, pentru ca ei să meargă în pasul lui. Câinele beteag de-o ureche scheuna uşor şi amuşina. „Nu ştiu cum poate merge cânele cela şchiop atâta de repede”, spuse tânărul către robul ţigan. Şi tot el îşi dădu cu părerea: „Oare n-o fi vreun neam de pricolici? Din ăi care ţi se aşază pe piept atunce când eşti asupra somnului, când dormi buştean, precum morţii? Ăia-s născuţi din împerechere nefirească sau din blăstem şi se fac din om lup! Cică dacă vrei să scapi dă ei, e bine să porţi cu tine o buruiană, Coada pricoliciului, zisă şi Mantaua zânelor…Sau ungi uşile şi pragurile cu usturoi, dar de unde uşi sau praguri cu noi la drum? Când îl prinzi, îl dovedeşti numai´ când îi înfigi în inimă fier roşit în flacără, ori lemn de frasin… e bun şi lemnu´ de trandafir sălbatic la o adică… Da´ musai s-o faci în puterea nopţii!” Oasinegri se opri să-şi tragă sufletul şi-i răspunse: „Ba, stăpâne, pricolicii se fac din om lup numai´ noaptea, ori acesta, câne roş sau lup ruginit, ce-o hi fost iel, ave patru picioare chiar şi la vreme de zi!”.

*  *  *

Era frumoasă de tot! E drept, bălaiul nu mai văzuse încă de aproape aşa ceva. El nu întrebase vreodat´ mai nimic, din sfiiciune, nici despre desfătările femeieşti ce, ştiu cei care-au trecut prin aceasta, sunt acoperite după o vreme cu bruma otrăvii de viperă a căsniciei. Nu ştia mai nămica despre muieri, neghiobul acesta zis Treidegete, da´ barim se prefăcea a şti!

Ojog câinele ajunsese primul la apă, da´ mai departe nu mai voia să meargă cu nici un chip, zăcea cu ochii închişi – l-o fi deocheat careva! Dară şi noi eram osteniţi, astfel încât puteam stărui locului o seară şi o noapte întreagă. Mâine, cânele Ojog îl va ajunge din urmă, desigur, pe cânele cel şchiop. Şi poate că ea, Kara, va apuca în sfârşit pe alt drum, făr´ să ne mai tulburei… Puteam dormi ori chiar a ne îmbăia, căci pe aici oamenii se lăiau câtu-i vara! 

Coborâseră lesne până aici, pe râul cel sărat, desfăcut în două înainte de vărsare în apa cea mare, cea numită râul Tuna de către neamul kök türk, adică al turcilor cei albaştri, adică cei ai Cerului… Eu ştiu de la părintele că în vechime grecii care de mult nu mai sunt îi ziceau altcumva… Istros… Împăratul râurilor!

Cânele lăsă drumeagul şi se răpezi prin lăstăriş către malul de baltă. Iazul sclipea precum armura unui cavaler cruciat cu cin mare. Descălecarăm bucuroşi de aşa răcoare. Kara călărea făr´ de şa, trebuie să-i fi fost şi mai cu greutate drumul povârnit până aici. Avea căutătură şi dulce şi trufaşă, cari îi podobea ochii cu nestemata dispreţului pentru ei, aşa cum un hamger ce bine taie, pătrunde parcă şi mai vârtos atunce când are mânerul încrustat cu safire…Fata ne întoarse spatele şi frunzişul foşni scurt în urma sa. Ea lepădă straiele purpurii şi, fără a lăsa şi spada din mână, intră într-un ochi de apă ferit ochilor. Iară bărbaţii se feriră şi ei de ochii femeii, intrând veseli în apa râmnicului, ceva mai depărtat. Când ieşiră den apă, ospătară subţire, dar mai adăstară: cânele nu se lăsa rădicat, parcă era mort din atâta osteneală adunată! Dară şi noi eram osteniţi, astfel încât mai puteam stărui locului o seară şi o noapte întreagă.

*  *  *

Sara, la focul cel mic, să nu fie cumva zărit din depărtare de niscai răufăcători fără hodină, Kara vorbi puţin, chiar dacă tânărul stăpân o iscodi cât putu. Fata catadicsi să zică oarece şi în valahă când nu fu mulţumită de cum îi tălmăcea vorbele robul Oasinegri şi atunce abia îi zărirăm ochii ca două mlaştini mici, în care dacă intri nicicând nu mai scapi. „Da, chiar Coman îl chema pre unul dintre tovarăşii mei de drum, dar s-au răzleţit vânând şi uite-i nu-s!” Iar ţiganul-de-mătasă ne spuse cu glas gios: „Coman la ei însemnează adică drac, Ucigă-l toaca!”.

Ne duserăm să ne răbunim somnului, după pilda cânelui tolănit lângă foc, însă fiecare căută adăpostul câte unui tufiş de măceşe. Am simţit şi tufe de Poala Maicii Domnului, din cea acrişoară dacă-i mesteci frunza. Mamă-sa îi dădea lui Mitru zis Treidegete mereu să bea fiertură îndulcită de Poala Maicii Domnului - adică Volbură, ori Poponeţ, cum se spune la noi. Adormiţele, cum i se mai zice, căci stinge melancolia de la inimă… Ea îl dibui pe stăpân în aşternutul încropit între măceşe şi dacă n-ar fi tremurat măceşele, nici el n-ar fi spus „pâs”! Şi nu putui vedea ce război a fost acolo, dar nici nu ne rădicarăm, că nu ne dădu stăpânu´ strigare, iar el era bărbat, pe când ea, muiere… Apoi, din câte auzirăm den suspinu´ cel al frunzelor, de bună samă că aia de i se întâmpla acuma flăcăului nu i se mai întâmplase vreodat´ - nici aşa şi nice altcum… Şi nice nu părea lucru prea rău… Părul ei jilav îl gâdilă pesemne, căci Mitru râse puţin. Când ea îi spuse ce-i spuse, el strigă şoptit către Oasinegri, să-i tălmăcească dintre buruienile lui, de deoparte, dar acesta se cam codea. Şi ea ne spuse atunce răspicat, în valahă, să tăcem dacă ne temem căpăţânile!

De dimineaţă, stăpânul părea îmbunat, priveam cam de sus la noi toţi, o îngăduia din privire şi pe fata ce nu ne băga în seamă, după obicei. Dumnealui îmi zise încet, stingând jarul mocnit, că se mirase şi de frumuseţea rănilor ei din vechi: toate de din faţă, niciuna îndărăt, ca la fugiţii den spaimă de la luptă! A dracului muiere! Ea îi porunci să tacă, da´ parcă vorba-i ierea mai moale ca ieri.

*  *  *

“Ochiul stăpânului îngraşă vita”, se spune…Stăpânul Asen mângâia cu dulceaţa ochiului ţarcurile în care fremătau armăsarii, vitejii noştri armăsari, cei mai buni pentru luptă din toată lumea asta, căci nu se sparie de vrăjmaş, nice de chiotele lor, nici de zăngănitul armelor, mai şi muşcă din fraţii lor cai, călăriţi de duşman… Comitele îşi petrecu mâna printre gratiile din crengi de meseacăn, înfiorând blăniţa fiarei. Puiul de leu scânci şi se făcu şi mai mic. Blajinul stăpân cari arariori scurta supuşii de cap obişnuia ades ca să-l supună pe pui la pedepse deîndată ce îşi arăta collţii mielului ce păştea alături, în cuşca cu pământ înverzit pe gios de trifoi. “Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte”, precum ne glăsuieşte Isaia. Comitele adusese anume şi cu mare cheltuială fiara cea sălbatecă, îl hrănise pe deget, cu lapte de lupoaică, în nădejdea că acea Vreme va fi tot mai aproape. Căci la a doua venire a lui Hristos, Satana va fi în cele din urma biruit de Miel! De la o vreme însă, slugile vedeau cu îngrijare că stăpânul mângâie cu drag fiara, nu-l mai ceartă când arată colţii ba, mai mult, îl şi întărâtă în contra mielului înfricoşat. Se spune că, după atâtea veacuri de veghere în pace, Stăpânii Galeşi, Cei-fără-de-capăt îşi caută singuri un capăt zilelor, iară aceasta nu se cuvine oricum, cu pricină mare. Chiar ei izvodesc atunce răzvrătiri împotriva lor înşişi, cată răzbel cu vecinii pretini şi cu imperiile chiar, doar le-o fi moartea mai cu strălucire şi mai bine ţinută minte. Comitele îşi privi palma, din care izvora lunga sa linie a vieţei. Linia termina de străbătut palma dreaptă, o înconjura şi se prelungea spre încheietură, urcând an de an mai sus. Ori să fi fost vreo rană? Dară nice rănile nu urcă pe braţul omului!

*  *  *

„Piei, boanghină!” - se stropşi cu glas ferit jupâniţa Marta, pupila medelnicerului Brumă, lăsând anume cuţitul cu ascuţişul în sus pe ştergar. Căci se zice-n popor că asta înseamnă harţă, şi tare i-ar fi plăcut dumneaei să-l vadă pe stăpân încruntându-se la soaţa sa cea străină de neamul nostru. Comitele Asen încă mai mângâia puiul de leu când soaţa sa, doamna Anamaria, cuteză a-l cerceta în privinţa pregătirilor de sărbătoare. Nu era dumneaei prea frumoasă, nice urâtă nu ierea, însă ochii îi erau nobili şi trişti, inima îi bătea blând şi urma supusă soţului ei. Crez că şi domnia sa comitele o preţuia acum, cu toate că legătura lor fusese hotărâtă cândva doar din alte priceni, şi anume de pace, domniţa cu care îşi pusese pirostriile fiind chiar fata lui Andrei al II-lea, rege al Ungariei. Dar şi de-ar fi avut solzi pe aripe şi coadă de dulf al apei, tot ar fi luat-o dumnealui, căci pe blazon Asanii aveau acum şase dungi lunguieţe, de aur, şi şase roşii şi două labe de lup încrucişate, pecetluind astfel alianţa între doi mari suverani. Dar se zvonea şi că Măria Sa comitele va renunţa curând la credinţa cea papistaşă, la care neamurile sale se nevoiseră să treacă, cândva, în timpul Cruciadei, şi că va ajunge din nou să se închine la vedere precum noi din veac, cu degetele închinate la urmă pre inimă.

Cetatea dintr-un lemn a Asanilor se ridicase împrejurul bisericuţei. Odată, un stejar mare fusese doborât, iar din butucul neretezat se făcuse masa altarului. Din lemnul crengilor se clădiseră păreţii şi coperişul, dar tot mai rămăsese lemn. Tatăl cel vechi al comitelui, Asan I, şi el nemuritor şi acela, împărat al vlaho-bulgarilor, cel ce, zice-se, făcuse anume ca să fie ucis de boierii săi credincioşi când nu mai îndură truda domniei, el poruncise cândva ca din lemnul rămas să se facă palisade. Şi uite că toată cetatea fusese durată den acel lemn tare, mai tare ca piatra. Neam mândru! Unchiul comitelui, riga Ioniţă Caloian, înfruntase Imperiul Bizanţului şi vlahul chiar ceruse Papei să-l recunoscă de împărat, „Rex Bulgarorum et Valachorum”…

*  *  *

În ăst timp jupâniţa Marta, pupila medelnicerului Brumă, fusese chemată de stăpân pre când tănânele ei zăcea făr´ de vlagă şi aştepta în somn ca Treidegete şi robul Oasinegri să-i aducă îndărăpt umbra sa alungată. „Am ştire că acel Mitru nu mai este aici”, şuieră comitele atunci când Marta veni să i se închine, supt turnul clopotului. O va cerceta de faţă cu străina aceea! Care era însă doamna sa, principesa Anamaria, chiar de era şi fiica rigăi Andrei al Ungariei, ce se trăgea din acel Ştefan I cel Sfânt, zis Vajk, nume din Voicu venind, se zice... În urmă, Marta anume lăsase, la cuhnii, cuţitul cu ascuţişul în sus pe ştergar, că asta înseamnă mare harţă în casă, se spune, iar dumneaei tare jinduia să-l vază pe stăpân încruntându-se măcar la venetică. Era de mult soaţa stăpânului, dară giupâneasa tot „străină” o numea pre stăpâna ei. Şi iată cum totul se întorsese acum împotrivă, cu cuţit cu tot parcă: dacă jupân medelnicerul ar fi fost pe picioare, stăpânul l-ar fi cercetat pre acesta, acum trebuia să se mulţumească cu răspunsul femeii. „N-am ştire, Măria Ta”, se ploconi ea cu teamă.

Pe alde Mitru Treidegete în creştea anume stăpânul nostru, cu toate că tătânele flăcăului hiclenise împotriva sa şi se aliase cu Borilă, uzurpatorul! După ce comitele se întorsese în ţară, îl prinsese şi îl orbise pre acel Borilă, în casa lui Mitru nu mai rămăsese decât feciorul cel bălai, abia ridicat la înălţimea mesei. Trădarea cerea sânge şi, în locul tatălui său fugar, fusese din vreme pregătit Mitru cel bălan să fie dat călăului, însă comitele mereu amânase clipa, pân´ ce Treidegete se şi învăţase cu gândul securii, ba chiar într-o vreme şi uitase ce va să vină când va să vină. Iară astăzi boierul Brumă avusese chiar îndrăzneala de a-l trimite tocmai pre bălai ca să-i aducă înapoi pierdută ori furată…

„Ştii ce anume mă mai ţine în veaţă, după atâta şi atâta amar de ani de fericire? Doară nădejdea morţii, buna mea Anică, doară nădejdea morţii”, oftă comitele către doamna sa. Dară Mitru Treidegete nu era de găsit, medelnicerul zăcea şi nu era în stare a spune unde-i acela.

*  *  *

Jupâneasa Marta se temu să spuie tot adevărul, că adecă ştia: tătânele ei îl trimisese la drum cu vreun lucru tainic pre Mitru Treidegete, dară medelnicerul nu se ostenise să-i spună ei, o muiere, ce şi cum… Măria Sa comitele Asen chemă acum de faţă cu ea pe Umbrămică. Străjerul apăru ca totdeauna de nicăieri, de parcă s-ar fi întrupat dintru farmece. Fără a spune nămic, doar îşi plecă grumazul credincios, iară stăpânul cetăţii tresări atunci când se trezi cu uncheşul dirept în faţa privirilor sale. Comitele conteni atunce a-l mai aţâţa pe puiul dulce de fiară din cuşcă şi îi puse mână pe umăr credinciosului său: „Am o poruncă anume, moşule!” „Ia grabnic trei oamini de încredere, luaţi cai buni, arcuri şi suliţe, că plecaţi degrabă la drum!” Făcu dară semn jupânesei că se poate înturna la chunii şi la cuţitul ei rămas întors şi-i mai şopti bătrânului: Am să-ţi spun doar înainte de plecare încotro. Priceput-ai, moşnege?” Umbrămică numai ce dădu den cap şi închise ochii cu înţelepciune. Comitele privi o clipă în jos, iară când ridică grabnic privirile, slujitorul nu mai era. Atât de puţine semne lăsa ăst om în urma sa, că nici umbra lui, se spune, nu cuteza să şi-o sumeţească peste pământ, de unde şi numele. Stăpânul ar fi vrut să-l încerce la această slujbă de mare taină pe Mitru, mde, carne tânără, dară măcar credinţa face mai mult decât puterea, îşi zise. Şi, zâmbind, spuse soaţei sale, doamna Anamaria: „Eih, la vreme de secetă, e ea bună şi-o ploaie cu piatră!”.

Moşneagul trebuia dară să aducă în bună pază vreo comoară, ori vreun sol, cine ştie, iară cumanii văzuţi tocmai acum în drum nu puteau fi de bine! Azi, eram noi în bună pace, vlahii erau tovarăşi cu poloviţii ăşti, cu cumanii cei papistaşi, dară cine ştie cât va mai ţine prieteşugul şi când va începe harţa? Atunce poate şi Măria Sa Asen îşi va face vreme să-l dea pe Mitru în sfârşit corbilor… Ori îl va cruţa tocmai pentru când stăpânul s-ar sătura de tot de viaţa sa prea lungă, de veacuri întregi de bucurie dar şi de îngropăciuni, şi nu se va găsi alt supus care să-şi ucidă stăpânul la porunca stăpânului?

*  *  *

Măria Sa porunci a se face linişte şi linişte se şi făcu deîndată. Şi parcă şi mai multă lumină… Se adunaseră cu mic, cu mare, chiar lângă bisericuţa dintr-un lemn cu hramul Născătoarei, privind fără de înţeles la turnul din lemn de mesteacăn acoperit cu şindrilă. Comitele ridică glasul, anunţând că se vor ruga din scurt. Se obişnuise de atâta amar de vreme, încă de pe când doamna Anamaria era o biată copiliţă şi nice măcar nu ne ştia limba, să vorbească anume către ea de parcă n-ar fi vorbit doar cu el însuşi… Căci numai în sine puteai avea încredere! Părintele dădu să bată mai întâi cu cele două ciocănaşe în toaca uscată de atâtea bătăi, de ani peste ani, însă comitele îi porunci: „Nu, lasă toaca! Fă numai´ ce anume ţi-am puruncit io mai nainte!”

Cei din spate cam oftară, iar aceia mai din faţă priviră temător în susul turnului cel nou, alcătuit den trunchiuri cojite, rare, şi parcă văzură acolo, sus, spânzurat sub Cer, lângă un arhanghel odihnindu-şi aripele, şi un soare mai mic, steclind la ei. Cei mai de aproape zăriră atunce ca un fel de făptură burduhoasă, grea, însă netedă. Părintele spuse iute rugăciunea potrivită, pe care o murmurară cu toţii, apoi îl îndemnă spre turnul din trunchiuri pe Urieş, nevolnicul acela de rămăsese mic, fiind vătămat încă din născare. Acela se cam codi întâi, înse părintele îl îndemnă straşnic cu ghionturi, iar stârpitura hohoti de frică, dar se strecură sub coperişul şindriluit, cătă în sus, scuipă în pălmi şi apucă cu nădejde frânghia ce atârna precum mortul de bagdadie. Trase o dată şi mai trase o dată. Nămic nu căzu! Şi abia atunce se prelinse în jos, suflându-i ca o răsuflare de jivină, dangătul. Nu mai auziseră nicicând un astfel de zvon, ce părea mai degrabă cântec. Primul clopot pe care-l văzuse vreodată vreo fiinţă de pe meleagurile noastre se încordă parcă, slobozind tunetul. Era o minune! „E un clopot, anume turnat în Apus”, ne desluşi stăpânul. Oaminii duseseră însă cu toţi pălmile la urechi, numai´ stăpâna, ba: vez´ bine că venetica mai ascultase astfel de sonuri.

*  *  *

Nu se mai văzuse încă vreun clopot în ţinuturile noastre întinse! Părea o vietate galbină legată în laţ, care îşi strigă libertatea, un spânzurat mare. Au oare era un lucru bun să avem astfel de lucru? Nu ne va sminti oare de cap? Nice măcar pe la Episcopia Milcovului, de la miază-noapte, Episcopia cea papistaşă a Cumaniei, nu văzusem eu aşa ceva, şi doară eu mi-s umblat! „Boieri dumneavoastră, oameni buni, Io am pohtit anume să vă aduc aice acest odor scump, cum numai în lumea Apusului o să găsiţi în doar câteva locuri. Am rădicat acest clopot ca să ştie şi urechea lui Dumnezeu că va să mă rădic în contra Imperiului Latin de Constantinopole, al cruciaţiilor. Am să-l prind pe mai-marele lor şi am să-l las făr´ de lumina ochilor, aşa cum a făcut şi unchiul nostru Ioniţă Caloian când l-au prins rob la Adrianopole pre însuşi împăratul Balduin! E drept, pe unchiul nostru l-au răpus un cuman, la asediul Salonicului, altfel ne cucerea şi Constantinopolul, dară acum, iată, cumanii sunt alături de noi în luptă ce o vom duce alături de greci: Ţaratul nostru vlaho-bulgar face acum aliaţă trainică cu Imperiul bizantin de la Niceea!” Şi aşa am aflat şi noi despre comitele nostru că stăpânea mai mult decât vedeam noi cu ochii… „Ne pregătim de război?” – îmi şopti vecinul Amin, fierarul, dar taman atunci trecu o pasere pe cer, pe deasupra noastră. Iară umbra paserei se uni cu umbra fierarului, iară umbrele plecară împreună mai departe. Şi iute avea să ajungă din urmă şi umbra lui Treidegete şi pre cea a robului său! Numai eu văzui, dintre toţi, acest lucru, nice măcar fierarul nu băgă de seamă, căci comitele tocmai ne spunea cu glas înalt: „Să se ştie că Io m-am întemeiat împărat! Şi că păstrez pe hreb labele de lup!” Şi făcu semn să se tragă clopotul, iară ceea ce urmă ne amuţi. Parcă văzduhul întreg era acum făcut din văzduhuri tari, din fier dăngănitor.

„Măria Sa o să hie ´mpărat, precum o fost şi Ler-împărat?” – mă mai iscodi Amin. „Întocmai precum Ler, dar crez că mai mare”, i-o întorsei eu. „Ba poate cât şi Por-împărat, den vechime?” – nu se mai sătură să întrebe fierarul, care se opri acum însă, parcă lipsit de puteri aşa, dintr-o dată…

*  *  *

Cetatea cea cu ziduri dalbe şi palisade dintr-un lemn - oaminii ştiau ei de ce-i ziceau „Neagra”, că dară zidurile-i străluceau! - cetatea Zădarului, baştina comitelui Asen, ce-acum se vădeşte împăratul nostru, se luminase parcă şi mai mult în bătaia dobelor şi sub dangătul nou de clopot. Un cal în spume îşi făcu însă chiar acu drum prin mulţime. Omul nu coborî din şa, dară-i căzu calul mort, din osteneală, iară oşteanul scăpă de sub dobitoc şi veni să sărute mâna stăpânului, pe care o duse apoi la frunte. Întinse comitelui Asen, fără să-l privească, un sul lunguieţ de aramă, iară stăpânul îl desfăcu cu grabă, găsind înăuntru foiţe pecetluite cu ceară, cum văzusem eu cândva una tocmai la Rangusa, păstrată precum aurul. Comitele rupse sigiliul şi desfăcu încet foile de Pergamos, din pielicele de miel bine argăsite, albicioase precum scoarţa de mesteacăn, şi privi cu mirare. Foaia uscată dinlăuntru purta semne, dară el nu cunoaştea semne! Când avea de trimis porunci, o făcea prin viu grai, uneori însoţite de un dar scump, ori un dar cu înţeles anume: un şoim dăruit viteazului vecin, ori un şoarece mort celui pe care îl va înfrânge dintr-o singură privire… „O hi vreo vrajă ori un blestem cu crestrături”, îşi dădu cu părerea vecinul meu. Dară eu ştiam că erau vorbe, însă nu spuse, iar stăpânul nostru nu ştia, precum noi toţi, niciun semn înscris de pe pământ. Nice măcar stăpâna, cu toate că dumneaei crescuse şi pe la curţi luminate, nu putea desluşi decât semnele râmlene, cele zise litere, vechi de prin vremurile acelui Ler-împărat şi de mai-nainte de acela… Amin ciuli în zadar urechile, că nămic nu desluşi den vorbele stăpânului, la urechea stăpânei: „Nu poate fi aici decât desluşirea a cum anume arată Darul…. Că am anume de primit ceva scump mie, de la drum lung. Şi voi dară să-i iasă oamini de mare credinţă întru întâmpinare, căci am ştire că au fost văzute dinspre Val cete noi de poloviţi, ori cumanii ceştia, chiar dacă ni-s acu pretini, nu vânează îndeobşte pre la noi…„

*  *  *

Treidegete se desprinsese de dimineaţă de Kara, plecată se vede la vânătoare… Robul îi desluşise stăpânului, până ce acela se şi învoise, că muierea avea să le afle taina umbrei, că-i mai bine dară să purceadă singuri la drum, cât era dânsa plecată, iară flăcăul îl urmă cu părere de rău. De, cumanca ceia era frumoasă, iar el îi mai simţea încă mirosul de iapă tânără alergată peste ierburi înalte, bătute de rouă… „Stăpâne, să nu ţinem ăst drum, ca să nu ne iasă în cale zânele!” Tânărul râse: „Au tu crezi în astfeliu de de snoave?” Nu ştia, vezi bine de Irodiada şi de surorile sale, nouă zâne de la nouă stâne, de cei nouă moroi cu nouă moroae, nouă diochitori cu nouă diochitoare, nouă pocitori cu nouă pocitoare, ce te vor descânta de pocitură de-or fi cu veselie, ori te-or blestema, de-i tulburi. Atunce-ţi sorb sângele, îţi gălbenesc faţa şi-ţi smintesc mintea! Să nu calci prin locurile lor, să nu le priveşti în faţă şi să nu le asculţi, căci nice mort, nice viu nu vei fi! Mitru nu avea păs! Călcă printre măceşi, pe mal de pârâu, unde adăsta şi o babă neagră la chip. Ea îi ceru de pomană, dară Treidegete o sudui şi se duse să se uşureze trei paşi mai încolo! „Cine se pişă ca un cal fără sfială de-o biată mătuşă, ca un cal să tragă de păcate!” - zise atunce baba. „Că doar n-ăi fi vreo Sfântă Vineri” – o luă flăcăul peste picior. Cum nu-i dăduse nice măcar un sfert de para, ori vreun codru de pâne, hârca se înciudă, făcu pieptul cât baniţa, se înroşi, şuieră, se dezdoi, şi dintre laţele cărunte se iţi pe loc o codană înaltă, cu păr viu, ţâţe dalbe, ochi verzi cu căutătură tare de-ţi trecea prin carne. Nice nu apucă Mitru a se mira sau să-şi facă cruce cu cele trei închinătoare, că muierea răcni, se răsuci prin văzduh, rădicându-se deasupra câmpului, se năpusti asupra voinicului şi-i rupse capul, apoi i-l aruncă înspre o văgăună. Dar Oasinegri se şi pitise după o salcie, doar ce simţi cum pomul se leagănă la suflarea fetei, care plecă râzând: „De-ţi vrei îndărăpt stăpânul, ia-l, da´ să ştii că-şi cam pierdu căpăţâna, săracu´!”

*  *  *

Oasinegri ştia şi el că nu te pui cu ielele! Frumoasele, vântoasele, năzuroasele, odată mi te prăvăleau de pe pământ tocma-n în cer, dintr-o hachiţă! Cu toate că, de-ar fi vrut ele, numai să le fi căzut cu tronc, cine ştie de ce, te puteau face şi putred de bogat, arătându-ţi unde se zbat noaptea flăcările asupra comorilor cele îngropate… Altfel, chitit după frunziş, robul se gândea ce descântec să arunce împotriva muierii celei lungi, prefăcută în codană naltă de două staturi de om, din baba gârbovă şi puţintică la trup de mai nainte. Cu toporul sau cu coasa, fier să fie, putea şi el descânta împotriva blestematelor, căci fieruil e sfânt şi tare, fierul are putere, făcut fiind de Maica Domnului, anume din ceară peste care a suflat duh adevărat…

Poiana rămăsese singură după plecarea zânei, iară Oasinegri, acum făr´ de stăpân, nu ştia ce se cădea a face şi ce nu. Zâna se înturnă însă iute şi se aplecă să caute nu ştiu ce prin iarbă. Na, că acuma ierea mai puţin naltă, de ziceai că-i om ca mine şi ca tine. Se vede însă că, deîndat ce-i trecuse mânia, zâna îşi amintise de frumuseţa chipului rostogălit în văioagă şi ce gândi ea, ia să-l mai privească o dată. Şi poate chipul cela o mai îmbună, căci şterse de sânge fruntea lui Mitru Treidegete, chip liniştit, apoi învăli capul în fotă şi dusă a fost.

Oasinegri iară se trezi singur şi luă frica! Păi, cum să purceadă la drum el singur, fără de stăpân? Doar de se alătura tâlharilor, dar oare te poţi încrede în tâlhari? Şi era mare primejdie să fie găsit singur de oamenii comitelui, să fie apoi cetluit şi muncit cu fierul roş şi cu fum de ardei iute pe la nas, pân´ ce mărturisea ca adevărat orice i-ar fi cerut ăia a recunoaşte. De pildă, că el, robul, i-ar fi făcut de petrecanie stăpânului! Între oamenii stăpânirii şi hachiţele ielelor, ţiganul hotărî a lua urma iei, însă era cu primejdie din partea zgripţuroaicei, care nu putea fi decât una din Frumoasele de pe vale, ielele despre care auzise el vorbindu-se noapte pe la foc. Fugi dară în urma ei, însă se ţinu tot pă sub frunze, să nu-l arză cumva aia cu privirea ei cea rea!

*  *  *

Kara apăru pe sub crăngi, plecându-se în şa: nice nu-i auzisi bidiviul mai ´nainte, ca o nălucă venise! Aşa că Oasinegri sări în picioare, cu mare tremur, crezând că e zâna. „Nu e lucru curat să pleci fără a da barim bineţe!” - îi spuse frumoasa pe sub sprâncene. Robul minţi că stăpânul plecase chemat pesemne de iele şi iată, hoitul lui zăcea mai încolo, făr´ de cap. „De parcă de cap avea el nevoie”, râse întristat fata. „Am însă ştire că ielele aste ale voastre pot fi întoarse den drum. Au nu ai tu ştiinţă de blesteme de babe? Robul îşi amintea descântece, poate unul să fie acuma cu folos, dar dacă rămânea şi el făr´ de cap?! „Hai, robule, ia urma zgripţoroaicei, că eu voi sta în umbra ta, cu arc pregătit!” Dar cum să ea el, om fiind, şi rob pe deasupra, urma unei zâne? Dară fată îi arătă, ce să vezi, pe Ojog zăvodul. Le luase cânele urma, se vede. Şi acum asculta de străină, de par-ar fi fost stăpâna lui. Ţiganul se gândi că era bine să urmeze cumintea pildă a cânelui. Urmară dară calea spre răsărit şi cunoscură urma zânei în iarbă – se vede treaba că, îngreunată şi cu capul voinicului, nu putea şi sbura…

Dădură peste zână când le era lumea mai dragă: li se aşezase chiar în cale, dară părea vesilă, căci abia le luă sama: „Ce cătaţi, oameni muritori, au vă e dor să vă lăsaţi capetile să vi le pui în vârf de arac?” Kara îl îmboldi pe rob, căutând şi o săgeată în tolbă, iar Oasinegri spunse, din ce-şi mai amintea, un descântec pe potriva primejdiei: „Păi, cum zâs-a şi Maica Domnului: Eu pre cale m'oi lua şi cu Irodia m-oi întâlni, şi cu secerea oi secera-o, şi cu chinga aş strânge-o şi cu spata aş mirui-o şi stâncele le-aş răsipi şi petrile le-aş zdrobi, şi copacii din pământ îi voi întoarce!” Dară zâna râse tare, iară săgeata se rupse singură: chiar cea pe care tânăra cumancă o alesese în gând ca s-o răpună pe zână! „Mare noroc aveţi că-s îmbunată azi!” - zise aia. „Şi asta pentru c-am cules un cap drăgălaş. Voi găsi poate pentru el un trup vrednic, de la vreun ţăran rău.” Robul îndrăzni, atunce: „Da´ nu poţi, stăpână, să-ţi arăţi puterile şi să-l învii cumsecade pe stăpân?”

*  *  *

„Da´ nu poţi, stăpână, să-l învii cumsecade pă stăpân? Să-l învii pă de-antregul”, îndrăzni robul, dacă tot catadixise arătarea să nu-l răpună. Kara se făcuse nevăzută, plecase şi cânele, fata făcuse cale întoarsă şi bine făcea. Că ielele, nebunele, nu rabdă în faţă alte muieri! Pe bărbaţi ori îi mai zdruncină, ori îi macină, ori îi zgândără, da´ pe muieri nu le îngăduie… „Să ştii c-aş putea să-i dau iară viaţă, că doar nu-i încă rece de tot”, căzu ea pe gânduri. „Dar capu´ tot îl păstrez eu, tu n-ai decât să te descurci cu leşu´ viu.” Oasinegri rămase înmărmurit: cum se putea aşa ceva?! Şi dacă se putea, oare se şi cuvenea? Dară nice nu voia s-o zădărască pe hapsână, care iar se deşirase cam de două staturi de om… „Păi, la ce-i trebe lui cap, ha?” - râse ea. „Din contra, ai să vezi că-ţi va fi stăpân mai milostiv. Şi-o să facă tot ce-i porunceşti tu, să vezi şi tu cum e să ai slugi: numa´ să-i porunceşti, iar el se va şi supune! Şi nici gas nu va avea ca să glăsuiască şi să-ţi spuie nu!” Oasinegri mulţumi mai mult pentru că îl lasă pre el în viaţă, decât pentru că-i cruţase stăpânul. Se gândi însă că, dacă singur nu avea deslegare a umbla prin lume, cu stăpân făr´ de cap mai abitir nu avea cum să se călătorească, fără a se aduna lumea ca la urs. Or să zică şi că robul e vrăjitor şi-l vor da focului!! Ea parcă-i ghici gândul, căci spuse: „Na, că auz armăsarul voinicului acesta cum se-ntoarnă. Ia de la oblânc căzănelul şi pune-i-l în loc de ţeastă. O să zică lumea că-i vreun cavaler din ăia înzăuat, care umblă prin lume fără să-şi arate chipu´!” Într-adevăr, căzănelul cel bun, în care fierbeau ei lintea când făceau popas mai lung, era cam de mărimea unui coif, doar găuri pentru ochi să-i facă. Aşa, de ochii lumii, că dacă n-ai cap sub coif, n-ai nici ochi… „Hi-hai, trup de lut, supune-te glasului de rob, rob să-i fii!” - aşa spuse ea şi suflă peste leşul din margine de crâng. Şi ce să vezi? Acela se şi sumeţi în capul oaselor. „Ia, dă-i poruncă!”, porunci ea robului. Şi robul zise: „Stăpâne, ridică-te!” Şi Mitru Treidegete se rădică.

*  *  *

Zâna îl îndemnă iară şi iar, iară robul cuteză tot mai mult a porunci stăpânului, pe care îl puse cu milă să se plece pământului şi să şază drept precum lumânarea, până la istov, cu toate că ţâncul cela făr´ de cap nice nu da semne de osteneală… „Poci a-l ocărî, poţi şi sudui bine”, râse ea, cari acum nu mai arăta ca o fecioară lungană cât peste poartă, ci iară ca o hârcă veştedă şi bătrână, moţăind din capul pleşuv şi cu faţa unde aluniţele drăgălaşe se făcuseră din nou negi, negri şi păroşi, ori vineţii şi lucioşi. Băbătia ştia că lui Oasinegri i-ar fi venit foarte bine să-şi verse odată şi el năduful pe stăpânul prea tânăr ca să fie milos ori îngăduitor cu greşalele slugilor. Însă când vorbele slugii tăiară văzduhul precum harapnicul, ea se întoarse încet să plece cu ghemul desăgii în care îndesase căpşorul cel galeş al voinicului cu ochi închişi. „Şi vezi pă unde-o mai umbla şi netrebnica aia!” - îi mai râse-n urmă zâna, în jumătatea de sus iară muiere straşnică. Adică pre unde-o umbla şi cumanca ceea… Şi arătarea jumătate fată - jumătate babă se topi de parcă nici n-ar fi fost vreodată! Oasinegri pierdu pe loc dulceaţa suduitului şi nu-i mai veni să vorbească aşe, de unul singur, pe Mitru-cel-fără-cap ne mai punându-l, vezi bine, la socoteală. Se apucă să-i sape în căzânel două adâncituri de ochi, când simţi că leşul, care şedea cuminte, rădică uşurel mâna: ce să vez´, mortul-viu chitea să-l mângâie pe Ojog, care se întorsese, vezi bine, pe nesimţite. Numai că, speriat, dulăul mârâi şi se trase în umbra robului. Tot atunce ieşi de pe sub frunzele zdrenţăroase de salcie Kara. Fata păru chiar mulţămită de ceea ce vedea, adecă pre Mitru Treidegete cu căzănelul-coif pe cap şi ţinând slugii calul de dârlogi. „E mai bine aşa: am să-ţi fiu io stăpână, iară tu stăpân stăpânului teu, şi vom merge împreună până mai încolo! De vom întâlni oameni cu stare să te ducă înapoi la cetate, Dumnezău cu mila, de nu, împreună urma-v-om”, zisă ea, încălecând. Numai că Oasinegri tot n-avea curaj să şi încalece în faţa stăpânului. Vorba vine, „faţă”! „Hai, porunceşte-i bine să-ţi ţie calu´, că n-are cum să nu se supună!” - îl desluşi bălaia.

*  *  *

Polcovnicul Umbrămică îşi tocmise ceata dintre oameni urâţi la înfăţişare, fioroşi, cari puneau pe fugă vrăjmaşul numa´ cât se uita ăla la ei! Îl puse staroste sub el, pentru cazul în care l-ar fi răpus ceva pe Tăcutu. Ăsta nu spusese mai mult de trei vorbe, de când îl ştia lumea - şi oamenii îl cunoşteau de mult! Oşteanul zisese odată, şi de asta îmi amintesc şi eu, spusese chiar aşa: „Vin!” Dară spusese încet, cu ceva blândeţă, ca şi cum ar fi zis că începe ploaia şi-ar trebui să acopere careva fânul. Năvăleau cumanii, pe atunci în război cu oastea noastră de strânsură. Mai spusese el, însă tare, stropşit, şi o altă vorbă scurtă ca un cuţit pus la tureatcă, să nu se vază : „Na!”. Era atunce pre când ne bătusem noi cu o ceată de rătăcitori, cruciaţi golani care greşiseră Ierusalemul şi-şi luau singuri de mâncare şi băutură, cu tot cu viaţa gazdei, după care puneau foc. Tăcutu fusese dus, iară ăştia curmaseră şi viaţa fie-sei, Anicuţa, care arsese toată noaptea cu tot cu acareturi. Iară Tăcutul, întors după lumină, intrase iară şi iară în foc, măcar cu un oscior ori o treanţă a ei să se aleagă! Abea în zori, pe cenuşă, văzu el strălucind ineluşul ei, de noi credeam că-i jar. Cu-atâta rămăsese Tăcutu din ea, din fata lui. Iară muierea i se sfârşise şi ea la facere… Acuma, Tăcutu ar fi fost cela cari, în locul polcovnicului, să le poruncească, cu vorbe, ălorlalţi: lu´ Muşunoi, ăl cu chipul ca o scurmătură de sobol, lui Mucigai, pe care-l simţeai din depărtare după duhneală, şi pe Vârtosu, cel ce nu-ncăpea în biserică şi trebuia să se aşeze în patru labe ca să intre într-o casă mai joasă de tărgoveţ… A, şi pe Nalbă, solul ce adusese înscrisul cela Măriei Sale comitele Asen, singurul ce ştia unde trebuie să ajungă. „Numa´ de n-om da preste căpcâni!” - se sparie dinainte Muşunoi, care numai cu vitejia nu se putea mândri. Însă era el negreşit la a găsi urme acolo unde nici nu gândeai. Chiar şi în apă cetea şi descoperea urmele omului şi pe cele ale dobitoacelor! „N-ai grijă, e Vârtosu alături”, îl linişti Umbrămică, om firav la prima vedere, de trebuia să te uiţi bine ca să-l poţi băga de samă, însă straşnic viteaz odată aflat în întregirea paloşului.

*  *  *

„Căpcânii ăia tot căpcâni e!” se încăpăţână iarăş nevolnicul Muşunoi. Hâdul adulmecă în vânt şi zisă : „ Apăi, e oarece în drumu´ nost´, să tot fie la vreun sfert de poştă de aci, da´ nu ştiu de-i om sau ce-i!” Ei ieşiseră de cu seară din cetatea albă de la Zădar şi erau acuma chiar la vremea când vezi şi ce nu e! E drept dară că urâciosul ăsta amirose pân´ şi umbra unui înger… Dacă în faţă-i pândea ceva şi nu era om?! Uite, căpcânii, se spune, sunt fiare grozav de mari, au un ochi în frunte ş-altu´ tocma´ la ceafă şi colţi de lup sau mai bine! Cum să scapi?! „Om trăi şi-om vedea”, spunse însă blajin polcovnicul Umbrămică, da´ tot scoase şi el sabia la îndemână. Nu trecu însă nici un sfert de ceas şi se adeveri că Muşunoi adulmecase tocmai bine: den faţă venea, oprind oneori ca să ne adulmece parcă şi el, o arătare naltă, cu păr şi barbă, roşcovană, nepieptănată, lungă până sub brâul de care-i atârnau trenţe bolite, moime, cum li se zice. Mai de aproape se vădi că urieşul cela cu ochii bulbucaţi bine nice nu se uita la noi, ci la cer. Ochii îi erau însă se vede de tot orbi şi lăcrămau în soarele pe care nice nu-l zăreau. „Stăi omule şi spune încotro ai apucat-o!”, se sumeţi Sarsăilă cela de Mucegai al nostru, cari se încumeta oricând să se bată cu unu´ mai firav decât el. Urieşul făr´ de vârstă, căci, cu faţă netedă, dar dinţi rupţi, putea a fi ori prea bătrân, ori abia om în plină putere, zâmbi a râde şi răspunse cam pieziş: „Merg ba aci, ba coloşa, n-ai treabă, om bun… Că oriunde aş hi, tot sub soarele ăst nevăzut mă aflu. Ca şi voi, măriile voastre, numai´ că eu merg fără folos, în vreme ce dumneavoastră, şi ăst lucru mi-l spun graba copitelor căiuţilor ceştia, mare zor aveţi undeva…” Vârtosu îi altoi una străinului peste umăr, dar fără supărare, că nu voia să-l mai strice pe acela de era şi aşa beteag de vedere: „Mă, tu nu te întrece cu gluma! Ţărane, ăi fost întrebat cumsecade, răspunde dară cum se cuvine!”. Voia doară să ştie cu cine trebuia acela să vorbească, nu cumva să-l tulbure pe polcovnic ori, mai rău, să-şi pună mintea cu Mucegai ăl făr´ de minte-n capu´ cela tont al lui! Urieşul parcă nici nu simţi harapnicul, ba chiar se şi veseli niţel.

*  *  *

„Domniile voastre tre´ să fiţi de neam ceva mai înalt, de viţă bună, căci voroviţi apăsat şi porunciţi oricui şi-mi păreţi bine hrăniţi – văz asta după puterea harapnicului”, le zâmbi urieşul, şi atunci îşi deteră seama că omul era fără de darul vederii, însă vedea bine cu ochii minţii, mai departe decât s-ar fi nevoit vreodat´ Muşunoi al nostru. „Daţi-i pace! Omul ăsta n-are arme, ba nice nu are văz, nu e dară nice fur, nice iscoadă”, îi ostoi polcovnicul. „Să-l lăsăm dară în plata Domnului şi să ne vedem noi de drum, că lung drum mai avem în afaţă ”, mai spuse el. „Dară tre´ să hi sâmţit el pă careva, pă drumu´ dă unde vine, aşa că o să ne spuie şi noauă, ca s-avem ştiinţă dă ce ne aşteaptă în faţă ”, cuteză să continue alde Mucigai. Şi jupân Umbrămică dădu din cap că omul său da, avea oarece dreptate. Cât despre lipsa armelor, eu unu´ n-aş fi chiar atât de încredinţat: ei n-au pus la socoteală puterea vrăjilor celor mari! Căci, de bună samă, aveam în faţă un solomonar şi, deşi vrăjitorul cesta nu purta paloş, îi atârna de grumaz o toacă mititică den lemn, cu care vrăjmaşii ăştia ştiu să cheme întru ajutor Vântoasele. Câte sate văzut-am năruite de grindină şi de puhoaie după toana vreunui astfel de vrăjitor! Măcar aşa se zice, că de la ei vin, chemaţi, balaurii furtunii, atunci când se supără ei pre lume. Sihaştrii ceştia de trăiesc prin peşteri adânci ori scorbure n-au ei trebuinţă de nemică, căci cu o gură de apă şi câteva frunze mestecate vieţuiesc chiar şi un an, nu le e poftă de ospăţuri şi nu poftesc vin ori carne, dară tot cerşesc din poartă-n poartă şi din acaret în acaret, cer sătenilor mai ajunşi ori boiernaşilor câte ceva d-ale gurii aşa, da´ numa´ aşa, ca să le cerce inima. Şi unde găsesc inimă neagră, iar gazda nu le dă nămica de pomană, ba-i şi alungă, ei se răzbună şi abat ploaie cu peatră asupra satului sau holdelor, de cad şi oamenii seceraţi! Dară solomonarii mai pot găsi isvoare de apă, numai cu o creangă de alun, care le arată unde trebuie omul să sape. „Om bun – se răsgândi jupân Umbrămică – de n-ai drum anume încotrova, pofteşte dară alăture nouă! Şi-ţi vom arăta ce se vede în depărtare, iară tu ne vei desluşi ceea ce nu vedem.”

*  *  *

„Dară omul ista musai ne va încetini, căci merge pi jos, iară noi, călarele”, smiorcăi Mucigai. Poate că jupân Umbrămică voia anume să-l pedepseasă pentru trufie pe urieşul cel orb, au poate se chitea să-l înveţe acel învăţat pre nevolnicul Mucigai taina spălării măcar a ochişorilor săi cei urduroşi, nu se ştie, însă porunci ca ticăloşitul să-l ia pe şa şi pe solomonarul cel roş. Mantia albă a vrăjitorului, cam întinată de glod, atârna până-n iarba naltă, mirosind a sudoarea pământului. Calul lăsă burta în jos şi icni sub povara celor două trupuri: unul nalt şi firav, altul bondoc dar îndesat. Porniră dară… Umblau din greu, căci luaseră la ei şi ceva droburi de sare, ca s-o schimbe acolo unde nu puteau plăti cu bani, era mai lesne, mai cu samă că unii ţărani nici nu văzuseră vreodat´ parale şi se temeau de vreo înşelătorie. Polcovnicul Umbrămică se alătură Tăcutului. Obişnuisa să i se destăinuie la drum, de bună samă din pricină că voinicul nu vorbea niciodată cu nimene. Nalbă, solul care venise cu ei, tot sumeţea urechea, cu fereală, însă starostele cetei vorbea prea încet. „Ai să vezi că ne va fi cu câştig, nu te teme de blesteme ori de alte răutăţi, căci de ne vom purta omeneşte, înţăleptul va stărui alăture nouă şi, ca să scape el de primejdie, ne va zice şi nouă ce ne aşteaptă. Se spune că şolomonarii aceşti cunosc cărţile viitorului”, zisă polcobvnicul. Tăcutu rădică din umere şi jupânul pricepu: „Desigur, n-ai auzitără tu de carte trimisă cu veste, dară văzut-ai scoarţa ceia adusă de Nalbă stăpânului. Sunt înscrisuri pe care unii oameni din lume le ştiu desluşi, iar şolomonarii, zice-se, au multe astfel de scoerţe adunate, cu învăţături tainice însemnate pe ele. Ce a fost şi ce va fi şi cum să facă spre a mai fi învaţă ei într-o peşteră den cetatea Babariului, şi după şăte ani, nu fiecare iese şolomonar, ci numai din şăpte unu´! Ei vin cică de pe Tărâmul Celălalt, se aşază în munte, departe de om, deprind tainele şi apoi umblă prin lume, să ne cerce. Li se zicea odinioară şi umblători pe fum, că se risipesc precum fumul, iară puterea o păstrează chiar de la înţăleptul împărat Solomon.”

*  *  *

Împins tare înspre coama armăsarului ce sufla din greu sub aşa nevolnică slugă, Mucegai se tot smiorcăia, legănându-şi din greu burdihanul de o parte şi de alta a şeii, cu toate că solomonarul urieş de la spatele seu, deşi mai spătos, părea însă a cântări cât un fulg de plop în bătaia vântului. Amândoi apăreau precum chipurile pe care jupân Umbrămică le desluşise cândva cioplite în piatră, pe marginea unui drum pierdut în năsipuri: doi călăreţi din piatră înghesuiţi pe spinarea aceluiaş cal de piatră şi atunci crezuse că aceasta îndemna la buna măsură, de a te mulţămi adică cu un singur armăsar la drumul tău de om cumpătat şi cu frică de Dumnezeu. Se dovedise însă a fi însemnele templierului, cavalerul cruciat paznic al Sfântului Templu den Ierusalim, cavalerul-călugăr fiind înfăţişat călărind în faţă, iar în spatele seu, nalt şi cu picoare lunge, nefiind un lucru curat, ci chiar un djin al pustriei, un duh al deşertului care, mai aflase polcovnicul, putea fi bun ori rău, dară mai cu seamă… când bun, când rău… Pe atunce, tânăr, vlahul venea din Oraşul Sfânt. Era după cuciadă, când creştinii bătuseră pre necredincioşi şi liberaseră cetatea lui Hristos, fiinţând Regatul Ierusalemului precum şi alte ţări cruciate…

Când soarele se lăsă roş peste o culme văpăiată, urieşul fără văz le spuse să se uite bine: „Au veţi vedea semne negre acolo unde soarele încă bate? Să nu călcaţi cumva pre acelea, căci de acum pătrundem în Valea Umbrelor, tărâm tainic de Dincolo care are doar rădăcinile pre partea ceasta a oaminilor. Nu se ştie dară ce anume zace sub piatră şi sub glod, înse nice bine nu vă poate fi, căci nimene nu s-a înturnat vreodat´ de pe acel tărâm! Ştiu doară că trebuie anume să-ţi pui călcătura numai acolo unde este piatră tare şi atunce poate nu vei fi smuls şi târât sub glie!” Ascultară înfricoşaţi cu toţii, mai puţin Tăcutu, carele era cu totul nepăsător pre ce tărâm îl rânduia Domnul să mai trăiască şi să-şi aducă, vai, aminte...

*  *  *

Calea lor nu mai era netedă de când părăsiseră drumul drept ci, luând-o chiar prin văioage şi întinse câmpii den mărăcini şi den ierbi nebune, scurtau drumul ca să iasă în calea Darului, pre care le-o rânduise în mare taină stăpânul lor, comitele Asen, împărat întrucâtva - şi duce, după potrivirea papistaşilor. Ţinutul avea acum crăpături lunge, parcă adânce, puţinii copaci erau negri din arşiţă, de nu le cunoşteai soiul. Aburi alburii, când galbini precum pucioasa, când de culoarea levănţicii, tulburau suflările cailor. Ce nechezau sperios şi făceau paşi neaşteptaţi în lături ori chiar se smuceau îndărăt. „Nu e a bună”, murmură urieşul cel cu barbă roşie lungă, înspicată alb, şi cu privire ca din piatră cuprinsă de muşchi vechi. „Nu e a bună, crez că intrăm pe tărâm blestemat, vieţile noastre vor ajunge la Dumnezău, dară trupurile, nu, nu putem şti nămic aice. Mai bine ar hi de-am face cale întoarsă, la drum binecuvântat, ş-om ajunge astfel, dacă nu mai răpide, barim mai în viaţă”, spuse străinul. Dară polcovnicicul, jupân Umbrămică, nu se îndură a-i înturna, pierzând astfel vreme, căci el avea poruncă anume de la Măria Sa comitele, iar porunca n-o calci, fie în faţă însuşi diavolul cel roşu! „Spune-ne şi nouă noimele, străinule”, ceru încet Vârtosu, vrând măcar să ştie din ce li se va trage, dacă aşa va da Dumnezău. „În Valea Umbrelor, umbrele stăpânesc”, doar atâta le mai spuse însă urieşul.

Acum totul se făcuse parcă negru împregiur, numai iarba uscată lumina ca sub brumă. Nice sunet de glas, nice sunet de copită, în acea încremenire. Când armăsarul den faţă, cel al Vârrosului, se feri, iar polcovnicul den urmă cârmi şi el din frâu, Mucigai ajunse parcă a fi căpetenie, căci armăsatrul povârnit sub povara lui şi cea a solomonarului avu cutezanţa să calce înainte. Fornăi. Se scutură. Trânti urieşul la pământ, însă nevolnicul de Mucigai tot adăstă în şa, mândru acu´! „Va trebui să dăm socoteală, domniile voastre”, le strigă straşnic urdurosul. „Şi io fi-voi îndreptărtorul, numai să ascultaţ´!” Mucigai vorbea acu´ prea cu miez, de parcă i se vindecase mintea sau îşi dăduse cumva limba cu miere de albine. „Vedeţi dară să n-aibă cumva două umbre sub el”, le şopti atunce solomonarul.

*  *  *

"Adevăr zic vouă, umiliţi-vă!" Aşa le ceru Mucegai, cu glas cumpănit, stând proţăpit ca un împărat în şa în faţa lor, palid şi cu ochii amândoi închişi. Dară umilinţa lui de mai ´nainte, frica de stăpân şi căutura sa vicleană, totul se făcuse nevăzut şi parcă un rege mare stătea acum în faţa lor. "Vedeţ să n-aibă cumva două umbre sub el", mai zise o dată solomonarul şi, într-adevăr, ce să vezi, în soarele puţin, tulburat de aburii deşi, tot putură vedea cu toţii iţindu-se două umbre lunge de subt acel om. Muşuroi îşi făcu atunce  o cruce mai apăsată, Vârtosu puse mâna pe paloş, Tăcutu zâmbi a râde, numai el ştia pricina, dară jupân Umbrămică îi opri din mână, poruncind tăcere. Urieşul roşcovan strigă: „A nu se călca pre umbrele lui!” Polcovnicul Umbrămică se apropie de calul slugii cu băgare de seamă, ocolind cele două umbre lunge, şi îl lovi pe ticălos cu sete peste tâmplă. Numai de două ori, însă Mucegai se şi pleoşti, alunecând din şa cu un oftat. Pe dată, una din umbre se chirci, scheună parcă şi fugi spre crăpătura cea mai apropiată, unde fu sorbită. Muşuroi îşi mai făcu o dată cruce, acuma mai mică. „O vreme nu crez ca să ne mai supere, orice ar hi fost”, spuse jupânul. Porunci însă ca să-l lege bine de cal pre slujitorul ajuns mintos şi viteaz într-o clipită, sub cine ştie ce vrajă ori blestem. Pe urieş îl urcară pe cal lângă Muşuroi. „Ne înturnăm?” - întrebă solomonarul. Polcovnicul dădu însă din cap că nu, iară orbul înţelese asta den foiala ălorlalţi. Graba jupânului era mai mare decât frica. Ei trebuia să iasă cât mai răpede în calea Darului, ce-o fi fost şi acesta, să-l apere  şi să-l întovărăşească pân´ la cetate, în mânurile dumnealui comitelui. „Cascaţi dară bine ochii, că altfel, unde vă e capul, vă vor fi şi picioarele!” - porunci, pornind la drum, Umbămică. „Vom merge iute, anume pă unde nu sunt crăpături în pământ, iară când soarele va apune ne-om opri pe loc de piatră şi vom face foc mare. Dacă se trezeşte Mucigai, o să vegheze şi el focul. Nu crez să ne mai supere ceva, câtă vreme are doar o umbră cu sine…” Solomonarul Daniil pricepu atunce că şi stăpânul cunoştea câte ceva despre humbrii.

*  *  *

Angyiia nu intra pentru prima oară într-o fiinţă omenească, dar, după atâtea veacuri în care cutreierase, la porunca Stăpânilor, în atâtea şi în atâtea minţi, tot nu putea scăpa de sila aceea ivită chiar alături de curiozitatea de a ceti în cugetul Stăpânilor de Sus. Cutreieră şi acum cu mare uşurinţă mintea cea fără de metereze a celui numit de semenii săi Mucigai, sluga bicisnică a lui Umbrămică (dară umbră credincioasă stăpânului, căci nice nu-l ducea minte să-l înşele pre acesta), minte dară mai uşure de cotropit, căci nu avea prea multe în ea... În timp ce ea, bătrâna humbrie, îl colinda, învăţându-i meandrele interioare, îndestul de simple altfel, sărăcăcioase chiar, umbra lui vie, cu simţiri cu tot şi cu ţinerea lui de minte, cu tot cu învăţătura - câtă era, mai nămica - pogorî în gios, lângă ELE. Dacă atunci când umbra slugii se întâlnise cu Angyiia, Mucegai avusese chiar două umbre, odată ce humbria lungă intră de-a dreptul în el, şi umbra subţire a bărbatului gros cât polobocul popii se scurse de-a buşilea în pământ, lângă suratele humbriei bătrâne, care îl şi înhăţară! El nu mai avea umbră!

Ele aveau poruncă de la bătrână să afle, cât va colinda ea prin Regatul de Sus, cel blestămat, al Omului, ca să descoase umbra ostatecă şi, în timp ce nevolnicul  de Mucigai părea a picoti, Sngyyiia cea bătrână avu răbdare să-i cerceteze fiece colţişor al  minţii, care arăta dinăuntru cam precum un sătuc de  case zănatece, mici şi surpate, rare, împrăştiat între bălţi urât mirositoare, fără case den piatra, fără coperişe den şindrilă, fără de biserică barim... Nu, nu erau acolo ziduri ca de cetate, cum se găsesc din belşug la cei ce plănuiesc războaie şi conduc Lumea, o lume oricât de mică - la o slugă neroadă chiar nu te poţi aştepta la aşa ceva. Bătrâna căta însă măcar semne lăsate acolo de mai-marii lui, porunci de ţinut minte care se puteau iţi în mintea ţăranului precum nişte poduri, podeţe barim, ori ca nişte foişoare de foc, sau neşte stăvilare de pârâu… După cele semne măcar, bătrâna putea ghici cât de cât unde s-a ajuns cu zavera, dacă oamenii de la Miază-noapte pregătesc ori nu de oaste sau de vreo viclenie…

*  *  *

Şi tot cotrobăind prin mintea ăluia, curioasa humbrie Angyiia cea bătrână simţi frigul dintr-o minte lipsită cu totul de gânduri ca a numitului Mucigai, dobitoc pre două picioare, deprins numai să simţă cu pielea deştelor, cu limba ori cu stomahul. Ea venise cu sora Scylyiia, sfioasa, care încă nu cutezase să intre în om, ci doar îi adulmecase urma odată cu umbra medelnicerului Brumă, cărată din greu de acel câne roşcovan pe care îl întâlniseră cu o zi în urmă. Simţise atunci durere ascuţită şi aruncase cât acolo din umbra mâinii ei umbra cărţii pre care o cetea la străluminarea serii: venea Ceva tare rău dinspre oamini! Căci humbriile aveau datul să simţă din vreme ceea ce oamenii simţeau abia după ce li se întâmpla, ghiceau ce gândesc ei înainte ca ei să se gândească că ar putea gândi la lucru de rău… Şi ele simţeau în ultima vreme, cu tot mai multă tărie, povara urii mari ce pogora dinspre Cetatea Neagă a lui Asen şi se lăţea înspre şesuri şi văi. Nice la ultima Cruciadă nu se stârniseră atâtea vânturi negre de ură, ca acum, iară humbriile îşi temeau lumea, căci, se ştie, la vreme de harţe mari şi de războaie crâncene omeneşti, lumea de deasupra obicinuieşte să arză şi să pustiască în văpaie nu numai ale lor ţarine, dară şi lumea cea subţire, linsă, a umbrelor de sub aceasta. Umbre ce au obiceiul cuviincios de a se aşterne şi a se contopi în pace şi blândă lege unele cu altele, câte două umbre, soţ şi soaţă, ajungând o umbră singură mai deasă, împreunată, şi nu precum omul, care are fără de folos şi obraznică înălţime, adăugată la cuvenita lăţime şi binecuvântata lungime a umbrelor, omul având grosime semeaţă, având parte de trup cu alcătuiri rotunde, chiar pântecoase...

Scylyiia cea străvezie, o umbră foarte tânără, care nu se scurgea printre pământuri decât de vreun veac-acolo, îl îmbrăţişă acuma curioasă şi ea pe Mucigai-umbra, ea cunoscând acu´ întâiaş oară omul. „Unde te mână stăpânii tăi, domnule?” - îi spuse ea umbrei omului adormit fără să spună, numai susurând cumva, de înţelese până şi el, cel care pre lume era tare greu de cap.

*  *  *

„Unde te mână stăpânii tăi, domnule?” - întrebă iară umbra Scylyiia pe umbra cea butucănoasă a slujitorului Mucegai. Care, ca şi stăpânul ei, Mucegai însuşi, se sumeţi, văzându-se făcut domn. Humbria cea sfioasă îl cercetă, ca şi când l-ar fi amuşinat un câne. „Au capăt io ceva de ţi-oi spune?” - se trezi susurând şi umbra nevolnicei slugi. „Noi punem capăt războaielor, iară ce-ţi putem noi dărui doar cu sufletul se poate simţi, nu ai cum pipăi ori vinde”, îi răspunse frumos, în limba humbiilor, neauzită de om, Scylyiia. „Mai căutăm noi şi a vedea de eşti anume om bun au nu”, îl ameninţă oareşcât ea. Gygnomtt, umbă de parte bărbătească, aşa cum am zice noi, priveghea doar la ei, dintr-o gaură apropiată, fără să li se alăture. În strânsoarea sa neagră, cenuşiul palid al umbei omului putea fi strânsă de orice humbrie mare până la o durere ascuţită, să spuie apoi, doar ca să scape de junghi, orice l-ai întreba, însă el o lăsa pe tovarăşa sa bătrână să încerce mai întâi cu duhul blândeţei. Dacă se putea aşa ceva, să voroveşti adică aşa, cu o peatră proasă precum sufletul ăstuia, Mucigai... Umbra cânelui medelnicerului, care venise cu ei, se asmuţi însă acu la umbra lui Mucegai, care îşi luă seama şi gemu. Ceilalţi tovarăşi, oamenii polcovnicului Umbrămică, îl şi stropiră iute cu apă, îi deteră nişte palme, iar polobocul de carne se trezi. Humbriile se traseră şi mai tare în crăpăturile lor, iar Daniil solomonarul zâmbi, simţindu-le că pleacă de lângă piciorul lui. Puteau dară pleca. Şi o luară la drum cât încă se vedeau locurile mai tari, den peatră, cu gând de a ieşi la ţinut viu, departe de orice blestemăţie i-ar fi pândit de pre dedesubt…

Oare ce venea însă, păşind şi căzând şi iar păşind şi rostogolindu-se prin frunzişul ars dintr-un clin cu rugi care nu lăsa a se vedea soarele roş mergând la culcare. Era oare jivină, ori vreun lotru? Tăcutu îl cunoscu primul, însă tăcu: era chiar Mitru, Mitru al lor. Da, flăcăul avea capul lui Treidegete, însă nu şi trupul - mai scundac acu, mai mătăhălos, cu mâini muncite şi umeri de bărbat. Şi parcă având lipitură de carne în jurul gâtului, ptiu drace!

*  *  *

Mitru ista mergea împleticit şi cu ochii tulburi precum omul beat, însă păru a se bucura că-i vede. Erau acum pe drum tare şi nu mai părea să le fie vreo primejdie care să vie den adâncuri, iară ticălăşitul de Mucigai se trezi chiar, parcă mai vioi ca niciodată, fără a-şi aminti ce se întâmplase cu el doar niţel mai ´nainte. Fusese cât pe ce să-şi piardă şi capul, căci dumnnealui jupân Umbrămică apucase jurgherul deîndată ce omul său dăduse ochii peste cap şi acea umbă i se urcase în sus pe picior. Mitru Treidegete apărea acum însă drept o şi mai înfricoşătoare primejdie, căci nu mai semăna a cum îl ştiau ei, aproape copil, ci era gros la trup şi cu mâni mari, muncite, de plugar. Unde mai pui că nu se ştia de ce ieşise pe furiş den cetate, şi nu se cunoştea de avea ori nu poruncă tainică de la medelnicer, care de bună seamă că îşi dăduse între timp ortul. Poate flăcăul plecase de capul său căci, bine se ştie, ce naşte den pisică şoareci învaţă să prinză, iară Mitru era ficior de hiclean, musai să semene pe undeva cu acel tată al său pribegit…

La semnul polcovnicului Umbrămică, îl cetluiră în tăcere şi fără bucurie pe flăcău, de un copac mare, cu un juvăţ strâns bine în jurul grumazului cel urât brăzdat. “Zi-i măi!”, îl îndemnă, împungându-l şi cu vârful biciuştei, Tăcutu. Muşunoi îi strânse bine legăturile băietului de la picioare, iară Mucigai, acuma cam viu, se pregăti să aprinză iasca cu cremenea amnarului pentru a face cărbuni încinşi. Puse la îndemână şi rândui de mai multe ori sculele sale anume pentru cazne, dară Mitru nu păru să înţeleagă ce-i cu acele chei care fac pă oricine să mărturisească odată cu smulsul cărnii ori la întingerea în sosul sângelui cald a fierului cel bine înroşit în foc. “Ia, mărturiseşte tu de bunăvoie, măi Mitrule”, îi porunci încă oarecum cu blândeţă polcovnicul. “Spune dar ce gând ai gândit de-ai plecat pe furiş. Şi poate că-i scăpa cu viaţă şi de data aiasta…” Aflând şi că stăpânul său medelnicerul Brumă se şi prăpădise în urmă, Mitru se mai senină, ştind că nu are a le ascunde. Istorisi cum luaseră urma câinelui care furase umbra stăpânului, şi Umbrămică dădu din cap a înţelegere, amintindu-şi de umbra care aproape îl stăpânise cu totul pe Mucigai.

*  *  *

Şeiinna era o umbră nouă, adecă tânără, şi era o EA. Venise împreună cu bătrâna humbrie, dar nu îi mai şedea alături atunci când Sylyiia cerceta pe acel om butucănos ca o umbră de porc mare, căruia tovarăşii săi îi ziceau Mucigai. Nuuu, Şeiinna se apropiase atunci de umbra conducătorului cetei, iar umbra polcovnicului Umbrămică i se alătură curioasă şi, parcă aplecându-se asupra hăului, se rupse într-o pală ce-o atinse pe Şeiinna precum o umbră de mătase. Umbrele au un glas al lor tăcut, cu vorbe pe care şi le spun doar din felul în care îşi schimbă alcătuirea în umbră mai deasă sau în părere de umbră. Noi o să tălmăcim însă pre limba noastră cele ce şi-au spus cele două, umbra de soi femeiesc şi umbra bărbatului, deasă, deşi acum mică precum un pui. Căci nu putuse a-şi părăsi cu totul stăpânul, fără a-i răpi din vlagă şi până la urmă, aşa cum păţise şi bietul medelnicer, să-l facă a-şi pierde cu totul şi viaţa. Însă nice nu putuse părăsi pe Şeiinna cea blândă, cea precum o ie subţire… “Te voi numi Ummu, asta dacă îngădui şi dumneata”, spusese în limba ei, alcătuită din unduiri şi părere, din îndesire şi risipire, din întuneric şi strălucire, humbria cea tânără. Şi atunce Ummu se undui ca într-un zâmbet, închipuind într-un colţ de umbră umbra unui trandafir aproape înflorit. Căci nu, nu este lucru care să lase umbră pre pământ pe care humbriile să nu-l aibă şi ele pe-aproape acolo, în lumea lor adâncă şi netedă. Acolo un humbrie se posate închipui şezând pe o umbră de jeţ, lângă o umbră de scrin pe cari zace umbra unei cărţi; înse nu-i întrebaţi pe locuitorii de aici ce-I acel lucru, „carte”, căci această alcătuire n-a ajuns încă şi pe la noi, humbria cea bătrână primind-o odinioară în dar, pre când era cam de vârsta, de numai câteva veacuri, a Şeiinnei, umbra cărţii fiind adusă tocmai aci dintr-o ţară de la Soare-răsare, în umbra ghearelor umbrei unui vultur măreţ. Umbra luminii unei lumânări putea fi văzută mereu adiind peste umbrele de cerneală ale versurilor de pe paginile ca din duh alte cărţii, iar Şeiinna învăţase multe lucruri de acolo. De pildă, că umbra unui om cu inima ca o carte nevrăjmaşă poate fi lucrul cel mai plăcut din lume…

*  *  *

Bătrânul şi întunecatul Gygnomtt nu putea fi acum şi martorul întâlnirii Şeiinnei, umbrei cele tinere, cu acel Ummu, o umbră parte din umbra polcovnicului Umbrămică. E drept, humbriile se simţeau între ele de la mare distanţă, dar pentru a se înţelege, vorbind în felul lor unduit, din luminări şi întunecări şi atingeri ale părţilor întunecate ale fiinţei lor, pentru a se asculta, cum am zice noi, era musai să se atingă! Gygnomtt era staroste al humbiilor din Humbria Văii Îndulcite, pre unde se strecurau îndedesubt isvoare reci şi uneori, prin crăpături lunge ori prin muşuroaie de furnici ori prin bortele sobolilor, şi razele de soare de sus, dând ameţeală, dar şi bucurie umbrelor mici şi încălzind umbrele aproape destrămate de vremuri. Humbriile, ce simţeau acum crescând ura şi desnădejdea în acea parte de lume de deasupra lor, erau iarăşi silite să supună ori să câştige de partea lor umbrele cele sălbatice ale oamenilor, să le domesticească bine şi să le înveţe cum să mişte mintea stăpânilor lor, aceştia crezând apoi cum că ei înşişi iau hotărâri înţelepte, că leagă pace şi se milostivesc… Şeiinna nu avea însă îngăduinţă să schimbe gânduri cu umbre străine, căci în neamul humbriilor nu se cădea ca o umbră de parte femeiască, fie ea şi veche de o mie de ani, să sporovăiască, necum să atingă o umbră de parte bărbătească, fie ea humbrie adevărată, fie umbră sălbatecă, de om sau animal de deasupra. Pentru aceasta, pentru a duce vorbe, a cunoaşte partea femeiască pe cel ce se cuvenea a-i glăsui, ori chiar pe cel lângă care avea mai târziu să-şi lege soarta, prin nuntire, erau anume născute  umbrele nelămurite ale Barriilor, vietăţi de întuneric deplin ce treceau de la EL la EA, aducând în sfârşit, Rodul, şi atunci când urma ca o pereche de humbrii să zămislească prunc de umbră… Astfel, Şeiinna făcea acum oarece neîngăduit! Ceata oamenilor ieşise de mult pe drum de piatră, însă Ummu rămase lângă Şeiinna sa!

Starostele Gygnomtt, după ce priveghease cum bătrâna Scylyiia încercase să cerceteze înlăuntrul slugei acele, Mucigai, avea acum altă grijă, căci tocmai sosea, adus de umbra câinelui cel fugar, cea a  răposatului medelnicer Brumă. Umbră de om îndărătnică, vezi bine!

*  *  *

„Stăpână, pierdut-am urma celui câne! Că urma se ia numa´ mergând pă jos, nu călare”, adăugă Oasinegri ţiganul. „Lasă, mă, c-ai să mergi tu şi pe jos”, îl lămuri Kara, dând pinteni. „Păi atunce, unde mai mergem?” - se sumeţi robul. Cumanca îl plesni cu biciuşca peste obraz şi mai încolo zise: „Grija stăpânului tău era să prinză cânele. Căile noastre au mers amândouă spre Răsărit, iar acuma îţi zic dară: drumul nostru se va întâlni, sunt încredinţată, şi cu drumul cânelui, când vom întâmpina, azi ori mâne, o ceată, de pretini ori de duşmani, om vide.” Ce multe mai cunoştea femeia! Oare făcea farmece?

Urmând drumul cel vechiu al Valului, zis şi Troianul, ce despărţea plaiurile vlahilor de cele ale cumanilor negri, Kara îşi mâna bidiviul în frunte, urmată de robul Oasinegri, pe calul stăpânului său cel rămas fără cap, care venea la urmă: Mitru zis Treidegete, cu căpăţâna sa de tuci. Iară umbrele lor îi urmau, supuse…

În faţa lor, tot pe sub Val, la distanţă de o zi numai, veneau pe cale patru inşi cu tot cu umbrele lor credincioase. Însoţeau un rădvan cu roţi dintr-o singură bucată de stejar, cu obezi de fier. Nu ştim ce era înlăuntru…

În urma cetei Karei, la numai un ceas de cale în mersul calului, venea ceata jupânului Umbrămică. Îl urmau cu credinţă oamenii săi:  Tăcutu, Vârtosu, alături de slugile  Muşunoi şi Mucigai, încă înţeţoşat la mintea sa şi aşa înceată, de a cărui carâmb se legăna nebăgată în samă o scamă din umbra bătrânei humbrii Scylyiia! Solomonarul Daniil o văzu cu ochii lui orbi dară nu spuse nimic, ci luă doar aminte să nu-şi atingă botforii de încălţările slugii. Urieşul cel roş părea o pânză a unei corăbii ridicată pe şa în spatele nevolnicului de Mucegai. Umbrele lor îi urmau cuminţi, mişcând odată cu stăpânul fiecăreia. Pe sub cale şi pe alături, fără să ştie ei, îi urma o hoardă de humbrii mici, trimise de starostele Gygnomtt  al humbriilor, iar la urmă de tot se lăsară să alunece, unduind împreună, tânăra umbră Şeiinna având alături şi contopind-o, fără îngăduinţa legilor humbriilor, de Ummu, cel jumătate din umbra polcovnicului Umbrămică. Ori poate că Gygnomtt tocmai aceasta îngăduia, aşteptând să se contopească jumătăţile umbrei polcovnicului, atunce când o veni prilejul.

*  *  *

Humbria se întindea, măreaţă, cale de multe zile, pe sub pământurile comitelui Asen, dară urcau şi până sus, dincolo de Val, fără a se sinchisi de vrăjmăşia ori de prieteşugul valahilor cu cumanii. Părţile pietroase, colţii de munte, erau precum neşte insule în mare pentru neamul humbriilor, ele putând doar adăsta uneori pe maqrginea lor, ele înotând sub pământ, precum se zbănţuiesc dulfii, sirenele ori tritonii în mare, humbiile colindă libere, cugetând la pacea de deasupra. Acum, valahii voiau a se smulge rânduielilor papistaşe, de Episcopia catolicească a Milcoviei, iară cumanii începuseră a-i zădărî, precum făceau şi cruciaţii bizantini, poreclindu-ne iretici… De când împăratul de la Constantinopole se împotrivi să  dea  nobililor vlahi şi bulgari pronoia, îngăduinţa de a chivernisi singuri birurile pentru apă şi păduri, pentru pescari şi vămuirile, comintele Asen îşi făcea crucea precum noi, cu degetele adunate pre inimă, nu precum papistaşii… Pentru că eu ştiu a ceti (dară rog a nu mă pârî stăpânirei, nu am deprins această rară ştiinţă den răutate, ci împins de vermele cercetării Lumei), am aci, copiată de un călugăr, o scrisoare a Sfinţiei-sale episcolului Gregorie den  Perugia, către regele Bela au ungurilor, unde tocmai scrie de noi: „In Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati vocantur, existunt, qui etsi censeantur nomine christiano, sub una tamen fide varios ritus habentes et mores, illa committunt, que huic sunt nomini inimica…” Şi tot aşe…  Adică, cum ar veni, „După cum am aflat, în episcopatul Cumanilor sunt nişte oameni cari se numesc Walati, care, deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc toate tainele bisericeşti, nu de la venerabilul nostrum frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ţinut, ci de la nişte pseudo-episcopi, care ţin ritul Grecilor… spre marea indignare a dreptcredincioşilor şi spre o mare abatere a credinţei creştine.” Episcopul acesta cerându regelui a ne rândui noauă, „schismaticilor”, un episcop catolicesc!

*  *  *

Erau patru cu totul. Înveşmântaţi nu ca pe la noi, înfăşuraţi în mantale întunecate, din piele de mistreţ, pren cari nu trecea strop de ploaie, ei parcă nici nu aveau obraze şi nici ochi sub frunte! Şi pălăriile prea mari, care le umbreau chipul, erau străine, cum nu mai văzusem până aici. Primul dintre  însoţitorii rădvanului ducea caii de dârlogi, doi urmau rădvanul, gata a-l împinge deîndat´ ce s-ar fi înnămolit, iar al patrulea, care, după călcătura semeaţă, era de bună samă oştean, dădea ocol şi den când în când arunca un ochi spre rădvanul închis şi orice s-ar fi aflat înlăuntrul seu. Mâna căpeteniei strângea mânerul unei săbii persieneşti, den care vedeam mânerul vechi. Şi ce mai străluceau paftalele den argint care încheiau brâul de-l încingea sub mantie! Crengile cele de jos ale unui măceş se zbătură atunce fără vânt, însă căpetenia se linişti  văzând că nu-i decât un câine roş, care îi urma umilit. De bună samă că  era hămesit. În urma cânelui, mai văzurăm un câne, unu´ sur. Părea a fi o ceată de dulăi pripăşită, iară oşteanul se aplecă să culeagă o piatră. Însă nici primul câne, nici al doilea, nu se clintiră! Cel roş nu-şi arătă colţii, dară fulgeră cu privirea. Omul luă o peatră şi aruncă spre cel roş, iară cel roş se feri. Şuieră atunce ca o pasăre, iară omul rădică mâna, apoi căzu fără simţire. Cei doi din urmă îi şi săriră în agiutor, dară căzură şi ei, pe rând, muşcând ţărâna. Ultimul se ascunse după cal, însă dintre nişte sălcii ieşi, ca o arătare, un flăcău cu o curioasă alcătuire pe cap, ce părea mai degrabă un cazan mic pentru fiert linte decât o chivără de cavaler. Flăcăul încercă să-l apuce de grumaz, fără să-i pese de cuţitul ce i se înfipsese în vintre. după călcătura semeaţă. „Au vez că ăsta voieşte să ni-l strice!”, mai auzi străjerul străin un glas mânios de muiere, înainte ca un rob ţigan călare să-l altoiască peste faţă cu o coadă de suliţă. „Lasă-l, mă!” - zise, înaintând din desiş, Kara, poruncind robului să nu ducă munca la sfârşit, căci aveau nevoie de o limbă, adecă de unul viu care să spuie ce şi cum! Robul Oasinegri îl legă pe străjerul rămas în viaţă, apoi smulse săgeţile Karei din cei trei, în timp ce ea se apropie de rădvan.

*  *  *

Trei săgeţi cu penele negre! Una trecuse prin trup şi se înfipsese într-un arţar! Oasinegri le smulse una câte una şi pe cele rămase în trupurile străinilor: două din inimă şi una în ochi. Se pricepea aşadar războinica aceasta, Kara, şi la astfel de meşteşug. Femeia dădu în lături pielea de lup care ascundea fereastra rădvanului şi se aplecă înlăuntru. Un bătrân firav foarte se pitise pe jos şi tremura bine, neîndrăznind să privească în sus, însă sămţind lumina. Nu se vedea vreun cufăr cu comori, care să ascunză Darul! Ea se înturnă atunce.

Căpetenia cetei era dusă pre Lumea Ailaltă, iară cel luat prins o rugă pe fată să-l cruţe, ca o dreptcredincioasă ce părea. „Ba n-am să mă-ndur pentru sufletul unui eretic”, îi spuse ea liniştit. „De când ai voştri nu se mai supun Romei nu putem să vă-ngăduim”, mai zise muierea cea papistaşă. Îl apucă apoi de bărbie precum iei un plod ca să-i dai doftoria şi îi făgădui că îl cruţă doar dacă o desluşeşte: oare iscoadele o înşelaseră că aduceau lucru tainic, un Dar?!

Omul nu ştia de vreun Dar, aduceau comitelui un călugăr bicisnic. Illarion Atonitul se petrecuse de mult de la Muntele Athos, munte carele, zice-se, fost-a un bolovan mare pe care l-a aruncat în capul rigăi apelor, Poseidon numit în vechime, de un urieş pre nume chiar aşa, Athos. Arhitectul Dinocrate voise apoi a scobi în munte înfăţişarea Împăratului celui al lumei, Alisandru Machidon, să se vază adecă de la maaare depărtare, însă împăratul se sfii să asculte sfatul arhitectului. Un om rămâne cu numele mai cu seamă atunce când semnele sale ce se văd sunt şterse de mult, astfel încât ni-l închipuim şi mai mare decât fost-a acela… În locul ăsta cel mai ridicat din lume trecu şi Maica Domnului, în drum de apă către Cipru, unde urma să-l vază pe Episcopul Lazăr, cel înviat den morţi… Aşa le povesti, când prinse curaj, călugărul, adăugind: „Io am fost lăsat în grija fraţilor de un tată netrebnic, însă când m-am rădicat puţin şi am început a deprinde una şi alta, am ales a fi, dintre atoniţi, călugăr girovag, adică cerşitor, cum ar veni… Şi lumea mi s-a părut de atunce prea mică, noroc de Dumnezeu, că ne-a pregătit şi pe Cealaltă… ”

*  *  *

Se însera bine când drumul pogorî într-o văioagă umedă. Peatra se mistuise şi negrul pământului îi luă locul. Pământ bun, gras, fără de iarbă însă. Daniil orbul îşi umflă nările. „Vă poftesc să vegheaţi umbrele voastre şi să privegheaţi a nu călca umbre strine!”, le porunci solomonarul, iar jupân Umbrămică, deşi mustăci, nu spusă nimică. El ierea starostele cetei, însă, se vede, la sfat bun nu se cuvine a te sumeţi, iară bătrânul cel urieş se vede că vedea cu nările ceea ce ei nu vedeau cu ochii largi! După o vreme, le porunci şi el semenilor, în treacăt, să ia aminte la drum. Mucegai părea chiar neliniştit, de parcă umbra care i se cocoţase nu demult pe picior îi lăsase o rană ce durea în apropierea humbriilor aşa cum pe moşnegi îi supără oasele la asprimea vremii. Tăcutu fu lăsat să deschidă calea, încruntat şi cu mâna pe mânerul paloşului. Vârtosu, ´nalt cât uşa bisericei şi tot atâta de lat, fu lăsat în urmă, deşi putea întoarce mai anevoie grumazul cel gros. Înaintea sa, pe calul deşelat, Mucegai trebuia împuns din când în când cu suliţa, spre a nu se răzleţi. Îndoind calul, urieşul fremăta din nări ca un harmăsar ce simţeşte ovăz în pusie. Trei Degete, cu chipu-i feciorelnic încă mirat de trupul ăl nou, mătăhălos, îi însoţea pe jos, fără istov, de vreme ce acu´ avea picioare ţărăneşti, obişnuite cu glodurile şi  şi cu ţarina fierbinte, pân´ ce zăpezile îl îndemnau să-şi facă o păreche de opinci. Muşuroi cânta dintr-o frunză, dară polcovnicul îi făcu semn să tacă deîndată ce din faţă, pe sub un pâlc de salcâmi răzleţiţi chiar peste mersul drumului neumblat, se auziră glasuri pâsloas. Atunci pogorâră din şei, mai puţin Daniil orbul, cari astfel mai bine i-ar fi încurcat, şi păşiră cu mare fereală. Erau mai mulţi şi chitiţi asupra trebii lor, astfel încât nu fură băgaţi în samă. Văzură atunci şi cânele roş, pe cari îl crezuseră alături, şi care dădea ocol, apropriindu-se cu grijă de aceia den faţa lor, cari desjugaseră caii de la un rădvan mare şi acum bocăneau cu săbii, ciomege şi baltage în lemnul aceluia. De un copac mare, un om în straie ponosite, călugăreşti, fusese legat cu capul în jos, precum Sân Andrei în vremuri…

*  *  *

Ceata polcovnicului Umbrămică se apropie abia după ce îl legară bine pe cel cu capul lui Mitru Treidegete. De un copac gros îl legară şi-i astupară şi gura, că, cine ştie, o striga săracu´… Încă nu-i desluşise cum anume scăpase el de la iele şi dacă nu cumva purta vreun blestem ori vrajă. În tăcere, de pe laturi, cercuiră locul. Daniil rămase şi el locului, pipăind cu ochii mirosului şi poate că aşa era cel mai bine…

Se apropiau binişor… Cânele cel roş îi simţi, dar nu le luă sama, ci se pierdu în tufişurile dese, lăsându-i să treacă. Curând, văzură bine că rădvanul acela fusese doborât de pe roţile lui mari, dintr-o singură bucată din lemn fiecare, şi desfăcut bucată cu bucată. Mai multe umbre aplecate scotoceau prin tainele acelui rădvan, desfăcând scânduri şi rupând pânze şi pielărie groasă. Or fi fost tâlhari de drumul mare, ţinând calea drumeţilor? „Cută, cată bine acolo!”, se auzi un glas ce părea să fie de muiere. Dară oare ce muiere putea porunci unor bărbaţi, iar dacă umbrele celelalte, aplecate asupra rădvanului rupt, iereau tot de muieri, ce-ar fi căutat iele drumului singure? Doar dac-or hi fost vrăjitoare de cele vrejmaşe… Unu´ singur, în picioare, păru a fi de bună samă bărbat. Avea pe cap ceva ca o chivără şi nu i se vădeau ochii. Dar ăla  numai şedea, doar rar prididea careva să îl îndemne să ţie de-o lature ori să rădice. Cel îmbrăcat călugăreşte nu părea înse prea spăriet, cu toate că-l legaseră anume cu mintea-n jos şi cu picioarele spre bagdadiile ceriului. Zicea mărunt de-ale lui, mai cu samă rugăciuni greceşti. Umbra cu glas de muiere se întoarse spre cel prins şi începu a-l cerceta. Soarele roşu bătu acuma chiar prin frunzişul spart  şi-i lumină bine. Da, ierea muiere, iar după înfăţişare, desigur, o cumană de neam înalt. Un rob se apropie de ea şi arătă spre frunzişul din care venea ceata lui Umbrămică. Oare simţise ceva? Chiar acum, jupân polcovnicul strânse umărul Tăcutului, care păşea alături, cu calul de dârlogi: „Măi, acesta, moşu´ cel răsurnat, trebuie să fie chiar Darul! Măria Sa anume mi-a poruncit, că trebuie să-l primim şi să-l priveghem să ajungă fără supărare la Cetate!”

*  *  *

Şi chiar atunce, arătarea ceia cu capul de poloboc se întoarse spre ei şi înlemniră cu toţii, căci nu se vedea să aibă găuri pentru ochi, ci adâncituri goale. Nu ştiu cum, da´ trupul lui Mitru Treidegete îşi simţea acuma capul cel potrivit pe trupul pântecos şi noduros de ţăran. Şi poate că şi capul ţăranuluui, pe unde l-or fi lepădat ielele, plângea chiar acuma de dorul trupului său, aşa noduros cum ierea… Mitru cel făr´ de cap se întoarse de-a binelea spre capul său aşezat pe trup străin, trecu prin lăstăriş fără păs şi începu a-l pipăi pe cel legat de tovarăşii lui. Trupul ţăranului simţi gâdilăciuni şi se scutură, iar Tăcutu, crezând că arătarea îi lua acu viaţa Mitrului lor, se repezi cu sabia scoasă. Jupân Umbrămică polcovnicul trebui să-i stea în cale: “Vezi dară că cearcă să-l dezlege, nu să-l piarză! Chiar nu ştii pe flăcăul ista, den călcâie şi pân´ la baniţa capului?” Se dumiri astfel şi Tăcutu, Vârtosu întări şi el că aşa ierea, chiar aşa, că îl cunoştea pe flăcău, însă nu chitea ce să fie asta, un Mitru cu două capete! Celelalte slugi, mai proaste, nu ştiau ce să mai creează. Stăpânul luă baltagul şi lovi cu sete în ciubăr, care sună a gol apoi se rostogoli la vale. Trupul lui Treidegete nici măcar nu băgă de seamă, tot meşterind la desfacerea nodurilor. Cumanca tocmai băgă de samă că cel fără cap lipseşte, aşa că lăsă pe părintele, căruia îi smulgea cu încetul barba, ca să spuie ce odor ascundea, dacă nu voia ca ea să-l spintece şi să vază singură ce inel cu pecete ori nestimate înghiţise în grabă. Că aşa credea ea… Dară nu apucă ea să scoaţă la ei paloşul, că Umbrămică şi ai lui învăluiră ceata şi legară cumsecade pe fiecare hain. Chiar şi Mucigai dădu ajutor la dublat nodurile la mâni şi picioare. Sloboziră pe popă, care păruse la fel de fericit şi cu căpăţâna în gios şi cu barba smulsă, iar în locul lui o cetluiră pe Kara, cumanca cea aprigă, care tot cerca să-i muşte. Umbrămică îngădui şi-l lăsară deocamdată nelegat pe robul ţigan, dar făcu semn Vârtosului să nu-l scape den ochi, cât el pregătea cuţitele ca să taie den cumancă câte ceva, pân´ ce şerpoaica va spune cu ce porunci umbla în calea vlahilor… Tăcutu întrebă pe călugăr den privire ce şi cum, iară cucernicul le spuse.

*  *  *

„Am poruncă anume de la taica stareţul mieu numa´ să purced grabnic la drum anume către acea nouă cetate zisă Neagra”, şopti călugărul la urechea jupânului. Polcovnicul Umbrămică ştia că Darul venea, chiar stăpânul îi spusese, tocmai prin acel călugăraş prietenos, care nu părea însă priceput în taine  straşnice. Cătă să-l cerceteze barim un pic, chiar dacă nu se cuvenea să întrebe prea multe, ci numai să-l ducă nevătămat stăpânului Asen: „Moşule, au ce mare taină duci cu tine, de-a trebuit să cază atâţia voinici spre a te apăra?” Bătrânelul zâmbi: „Cât m-au pus cu capul în jos, am avut vreme să mă rog şi pentru sufletele celor morţi şi pentru păcatele celor ce i-au ucis şi pre mine m-or legat, har Domnului. Ia, sunt şi io doar un biet călugăr atonit, rob năvolnic al lui Dumnezău, aşe că, fier înroşit de-ai pune pre mine, şi tot n-oi şti a răspunde care-i pricina de m-au scos dintre murii sfintei mănăstiri. Iertăciune zic, da´ pricina o cunoaşte numai bunul Dumnăzeu, poate taica stareţul şi, dă bună seamă, capătul drumului mieu, la Cetatea Neagră…”  Umbrămică se încruntă: „Că de-ai şti, mi-ai spune…”. Iată călugăraşul râse: „Vez´ bine că nu, măria voastră…” Zâmbi a râde şi polcovnicul.Dară Muşunoi tocmai găsise un lucru mic, rotunjor, învelit într-o cârpă neagră. Jupân Umbrămică desfăşură cârpa ce învălea precum un ştergar pruncul şi luă în palme bucata de fier argintat, bine lustruită, prinsă într-o ramă lunguiaţă de os. Apele oglinzii erau ceva nemaivăzut pe la ei şi se adunară astfel cu toţii în jur ca să vază minunea, lepădând grija pentru Kara cumanca, legată de copac. „E ca atunci când te uiţi în apa neagră şi-ţi vezi chipul, numa´ că acuma apa stă”, se minună Muşunoi. „Mă, da´ de când priveşti tu la apă, că de spălat, nici vorbă?! – râse Vârtosu. Văzut-am una la fel la Veneţia, la o muiere bogată ”, îi desluşi  voinicul, care umblase ceva prin lumea aiasta. Războinicul se înturnase de la cruciadă în satul său de la Istros, la vreme pentru a porni iar cu mare puhoi, sub steagul Măriei Sale Asen, împotriva bicisnicului despot Comnen, stâpânitor al Epirului şi Salonicului, atunce când îl şi prăbuşiseră pre acela în praful sângerat.

*  *  *

Se prea minunau ei de acel lucru neobcinuit, de oglinda cea rotunjoară, că uitară să-i pună căluş Karei, cari, legată, se smucea şi îi suduia. Când, de la locul lui, Daniil solomonarul le strigă încetişor: „Spusu-v-am, măriile voastre, să fiţi cu mare băgare di samă la umbrele voastre! Simţ den răceală cum se lasă înserarea, vremea când se leagă umbrele şi pot merge la drum oriunde pren întunericime…” Apoi desluşi mai bine: „Că v-aţi abătut binişor domniile dumneavoastră de la calea Troianului ş-aţi intrat taman în Ţinuturile Joase! În Humbria adecă, ţara blestematelor aste de ştime. Că ele sunt stăpânele pădurilor şi apelor şi, de nu iai aminte, îndată te şi cotropesc pe dinlăuntru, ca şarpele ce îţi intră-n vintre atunce când dormi cu gura deschisă…” Jupân Umbrămică cercetă împrejurimile şi văzu că într-adevăr nu mai ierea peatră tare pre sub ei, ci pământ afânat, făr´ de niciun fir de verdeaţă măcar… Aveau acum în stăpânire Darul, care-o fi fost acela - poate oglinjoara, poate vreun alt lucruşor pitit de călugărul atonit -, dar şi o cumancă prinsă în laţ şi un fugar, pe Treidegete, cu o ţeastă şi două trupuri dintr-o dată, făr´ a socoti şi ameninţarea humbriilor… Iar împrejurul său avea slujitori de taină şi de încredere, dar unii iereau mai nevolnici cu mintea… Trebuia dară a fi băgare de samă şi la cei doi însoţitori ai rădvanului, ce păreau oamini cu frica lui Dumnezău, da´ niciodată nu ştii deplin cărui Dumnezeu se închină fiecare cu adevărat în taina inimei sale… Măcar să-l dezlege pe rob, să nu mai poarte şi grija ducerii aceluia: „Ai, pă ţigan să-l dezlegaţi ca să şi meargă singur, că l-om pune noi în fiare pe fugar abia la Cetate, când o ajunge”, spuse polcovnicul Umbrămică, hotărând să nu facă tabără noaptea, ci să meargă înapoi spre Val. Iară Oasinegri se şi aruncă la pământ  şi-l rugă cu ceriul şi cu pământul ca să nu-şi facă păcat cu iel: „ Măria ta boierule, io nu, nu mi-s fugar, da´ zânele cele mi-or blestemat stăpânu´ cu ceastă înfăţişare făr´ de cap şi pă mine m-o prins rob zgripţiroaca aiasta de vrăjmaşă cumancă. Io sărmanu´ n-avui nicio putere, decât să rabd…” Îl cercetară şi nu-i găsiră cuţit, doar struna de cântat, bună şi la strâns gâtlejuri, înse nu-i dădură samă… Îl deslegară.

*  *  *

Eram acu´ pe loc tare negru, ne depărtaserăm de drumul craiului unguresc spre Marea cea mare, cel anevoie străbătut peste munţi şi până la noi, la râul cel gros, zis Tuna, iar mai ´nainte, zis  şi Istros. Solomonarul ne sfătuise să o luăm mai bine spre miazănoapte, însă nu puteam trece de Valul lui Traian şi să ocolim văile Humbriilor, fără a-i supăra pe cumani, carele ar fi încă pretini cu noi vlahii, de n-or fi urcat cumva în şa împotrivă-ne… Căci cine ce ştie despre aceştia?! Daniil orbul ceru ca barim să facem foc mare pe timp de noapte, cât vom adăsta în tabără, şi să nu legăm  pe nimene, ci să-i priveghem mai bine, căci trebuia să stea fiecare cu ochiul în întuneric şi să fie slobod să fugă de îndată ce-ar fi văzut umbre apropiindu-se. Măria sa jupân Umbrămică polcovnicul îngădui acest lucru şi se aşeză cât mai la margine, cu sabia alături. Da´ ce să faci cu o biată sabie atunce când te pătrund deodată humbriile?

Stăpânul privi cum fiecare se tolănise cu teamă cât mai aproape de foc şi tresări doar atunce când simţi atingere. Bine că nu era vreo umbră! Doar un câne pribegit, care ţinea, iată, de cald.  Cânele privea şi el ţintă în întuneric, de parcă primise poruncă să păzească şi el de umbre. Polcovnicul nu ştia că umbra sărmanului medelnicer Brumă vieţuia acum chiar în umbra cânelui şi că, după ce ţinuse sfat cu celelalte humbrii din preajma văii, se hotărâse a-l lua prins pe polcovnic. Umbrămică nici nu simţi când umbra medelnicerului îi pătrunse în trup şi crezu că-şi aude  gândurile, iară nu ale altuia atunci când se ridică în picioare. „Simţ oarece!” - strigă de dincolo Daniil solomonarul. Când, ce să vezi? Cuprins de humbrii din toate părţile, rădvanul cel sfărâmat se întrupase la loc, negru. „Iată, avem şi căruţă”, zâmbi a râde Brumă, cu vocea lui Umbrămică, în timp ce humbriile se apropiau cătinel de foc. „Aruncă naibii apă pe umbră!”, ne ceru iute urieşul cel roşcovan. Solomonarul avea credinţă că astfel le îndoia puterile humbriilor, tot aşa cum îndoieşti vinul cu apă. Însă burdufele din piele de capră abia mai ţârâiau, iară apă nu se vădise a fi undeva, căci nu răsărise în zarea dealurilor molcome dimprejur nicio fântână cu cumpănă naltă şi cu ciutură din lemn prins în obezi din iarbă împletită ori din piele groasă…

*  *  *

Vărsară pân´ la ultima picătură pământului negru, aşa cum le zisese Daniil solomonarul cel orb, şi oamenii lui jupân Umbrămică, cari nice nu mai mişca den locul său, lângă câne, rămas în faţa întunerecului deplin ce le ajunsese la picioare, slugile acelea ar fi urmat orice poruncă, numai să scape cu viaţă! Dară apa puţină din burdufuri nu dovedi umbrele târâtoare, care doar ce se opriră parcă pentru a-şi lua şi mai tare avânt semeţ către ceata lor. O umbră firavă se prelinse atunce către Cara, frumoasa cumancă pe care o uitaseră legată de un salcâm de la margine…

Scăparea le veni de unde nu se aşteptau, căci, în vreme ce Muşuroi se dădea de ceasul morţii să facă foc den frunziş umed şi vreascuri putrede, iar Vârtosu şi ceilalţi cătau în zadar vreo tufă bună de ars, o pălălaie straşnică le încălzi grumazul. Se întoarseră şi, ce să vezi? Mitru abia târa după sine ditai creanga uscată, aprinsă, iară flăcările ei urcară spre cer. Nu le rămânea decât să mai arunce deasupra şi frunzele ude, ca să se mai usce, şi cele câteva tufişuri betege ce mai creşteau pitice den loc în loc, şi să aibă astfel credinţă că vor apuca dimineaţa la adăpostul flăcărilor. Căci, uite, umbrele cele mari şi dădură înapoi. Rămaseră însă ca neşte lupi la pândă, la marginile întunerecului, aşteptând să obosească focul.  Lucru de mirare însă, cel ce dăduse foc acelei crengi şi o târâse pân´ aci era Mitru Treidegete, însă Mitru cel fără de cap, iară nu celălalt, cel cu cap frumuşel de  cocon boieresc altoit pe trup puhav de şerb! Pesemne că asta apucase pesemne a-i porunci cumaca, aşa legată cum era, iară flăcăul îi urmase porunca. Înse  umbra cea mică se furişă după copac, ferindu-se acolo de lumină şi căldură şi, după o vreme, parcă şi cu sfială, îndrăzni de urcă încetişor, tremurat, pe trunchi, se prinse apoi de sfoara groasă den cânepă cu care legaseră mânurile Karei, iară fata simţi atunce ca un vânticel rece urcând pe degete, mângâindu-i pielea braţului pân´ la umăr, strângându-i grumazul cu bunătate, aşa cum fac pisicile atunce când  îşi cară puii în gură, o mângâie pe creştet, îi făcu sângele să freamăte în tot trupul, de parcă ar fi fost vin nou pregătit să fiarbă…

*  *  *

Kara se minună de câte poate înţelege acuma den gândurile celor din jur - ca nişte clopote, gândurile sale răsunând mai stins - ca neşte şoapte, şi dintr-o dată, auzi vorbind durerea cailor cărora nu li se slăbise chinga, auzi şi frica de lună plină a cânelui roş, dară şi bărbăţia umbrei sale, da, îi auzi desluşit umbra strigând cu glas mut humbriilor. Pentru că sfioasa humbrie Scylyiia pătrunsese în ea şi acum o cunoştea, dar şi îi dăruia din simţurile ei nebănuite, Kara auzi chiar şi umbra copacului de care era legată, cari se jeluia în legea ei, spunând cum o mai doare şi pe ea legătura prea strânsă cu care fata era cetluită de pom, iar pomul tălmăcise umbrei pomului durerea sa în carnea sa de pom, din care frânghia de cânepă muşcase fără milă, aşa cum fără milă muşcase şi den carnea fetei. Credem că polcovnicul avusese ştire şi că hoarda cumană a lui Coman se rădicase şi că pândea Valul, chiar dacă încă se ştia că este pace cu vlahii, că prea strâns legase! Umbra copacului fiind încolăcită pe umbra fetei, atâta cât se iţea aceasta de după trunchi, umbrele lor întinzându-se aruncat tocmai spre întunerecul în care humbriile aşteptau răbdătoare…  Kara auzi tot acum şi umbra cânelui roş strigând starostelui humbriilor, că el, cari cărase cu umbra sa şi umbra medelnicerului Brumă tocmai de la Cetatea Neagră şi că aceasta tocmai intrase în suflet de om, stăpânindu-l nu fără luptă, atunce el, cânele, el se cuvine să dea  şi semnalul de atac atunci când o simţi că a venit vremea.  Şi Kara pricepu că era vorba chiar despre polcovnic, jupân Umbrămică. Dară starostele humbriilor, Gygnomtt cel Mare, ceru ascultare, aşteptând o înţelegere cu oşteanul: între polcovnic, sărac în umbră, şi medelnicer, sărac în trup, se vădea încordarea unei lupte fără paloşe, suliţe ori buzdugane, ci între gânduri şi dreptatea fiecăruia. Câmpul de bătălie - între gândurile de luptă ale polcovnicului. Şi era îndestul loc de gând în Umbrămică, căci mare parte din umbra sa fugise de ceva vreme după Scylyiia cea mică…

*  *  *

Sălbateca fată se trezi parcă den vis şi AUZI bine. Vorbeau umbrele lucrurilor! Şi, pentru că de mult căzuse peste ei noaptea, umbrele se împleteau acuma fără oprelişte şi aduceau zvonuri şi glasuri de humbrii şi glasul umbrelor arborilor şi păsărilor şi fiarelor şi dobitoacelor den toată valea, ba şi den depărtare de hăăăt, de peste Val, din ţinutul cumanilor lui Coman cel iute… Făcându-şi loc precum drumeţul în odaie de han ce-l împarţi cu pretini osteniţi, pe Kara o cuprindeau cu totul gândurile Scylyiiei, nu trufaşe,  răzbunătoare ori poruncitoare ca ale cumancei, însă de neclintit în stăruinţă şi putere de a lămuri, căci sfioasa Scylyiia, humbria cea mai tânără, cunoştea multe şi chiar…  ştia ceti!

Dacă polcovnicul şi cumanca păreau să nu se dea încă supuşi umbrelor, nici ăilalţi nu puteau a face nămic. Îngroziţi sau mâniaţi, nu cutezau să se depărteze de scutul den pară de foc. Vârtosu aruncă în foc teaca den lemn a săbiei sale cele late, ce slujise cândva unui maur. Muşunoi zgâpţână şi el neşte pleavă bine uscată şi-o trânti în foc, care se întremă doar puţin. Aruncară pe jar şi haine şi o şa şi o roată.

Daniil orbul găsi umărul Tăcutului şi-i spuse încet, răspunzând întrebării fără glas: „Şapte ani am învăţat-am straşnice taine colo-n cetatea Babariului, da´ tot nu cunosc cum le putem înfrânge… Nice n-am mai simţit miros de astfel de umbre, io avut-am însă de-a face cu umbre de om. Poate de aceea m-a şi pedepsit Ăl de Sus, luându-mi înapoi văzul!” Tăcutu îl întrebă numa´ den priviri, dară cel fără privire, urieşul solomonar Danil, tot pricepu şi-l desluşi: „Păi io, în tinereţea mea, fusei şi vânător de umbre…Am tot colindat locuri unde se durau ziduri de cetate ori de monastire şi nu trebuia să întreb io: doar ce mă vedeau că-s străin de loc şi meşterii mă şi tocmeau să le aduc umbră dă om! Atunce mă furişam pe lângă câte unu´, să nu bage de samă, şi-i măsuram  umbra, cu trestie lungă den stuh, ori cu o prăjină, apoi duceam măsura de-o îngropau ăia la temelie, jertfă ca să nu se năruie în veac zidirea. Pă vremuri, zideau acolo femeie ori copil, acu´, numai´ umbre… Însă omul tâlhărit de umbră grabnic se şi ofilea, iară lumea zicea că, ia, n-o fi avut ăla zâle… "

*  *  *

Urieşul Daniil şopti mai departe Tăcutului: «Iată cum se-ntoarce roata, oşteanule! Căci vânat-am eu umbre la tinereţe, iară acuma mai că mă bate umbra…» Tăcutu rădică den umere, iară solomonarul orb oftă: «Ei, că multe umbre-am mai tâlhărit şi io la viaţa mea, da´ sa´ să nu întrebi sărmanul de unde scoate pitacu´, să aibă şi gura sa ce mânca!» «Cum vine asta?» - vru să ştie oşteanul, cu ochii ţintă la polcovnic, care ţinea ochii tot închişi, strângând însă straşnic sabia.  «Ia, vindeam, cum zisei, vieţile oamenilor, ca să ştii», zise orbul. «Ieream ticăloşit… Se rădicau încă multe ziduri fără meşteşug pe atunce, şi musai era, ca să dureze conacul ori cetăţuia, să zidească om în zid ori sub zid. Io mă mai codeam încă la început, căutam adecă umbre de cocoşaţi, de alţi nevolnici ori de chiori. Asta până a început să se tot rădice biserici şi cetăţi şi am început să ieu atunce şi io umbrele de-a valma, cum îmi venea şi mie mai bine…»

Mucigai picotea cu iarba-n mână, uitând s-o arunce focului, care se stingea. Şi umbrele se gudurau, ca pisica, de bolovanii de lângă ei! Vârtosu îl pocni pe Mucigai ca să-l urnească, iară slugoiul se depărtă cu fereală până la un pâlc mic de ştir şi de traista-ciobanului şi mătrăgună, însă cu toatele uscate şi amestecate de vânturile pustiei. Le smulse cu unghiile sale negre şi le trase după el ca să le arunce în focul care se pregătea iară ca să scadă, iară din jarul mocnit izbucni pălălaia, făcând humbriile să se mai tragă puţin mai înapoi, dar şi umbrele celor din ceată să-şi lungească parcă gâturile spre suratele lor însufleţite cari abia aşteptau prilej…

Doar focul mai ţinea humbriile încă departe de ceata polcovnicului Umbrămică, însă acesta părea ferecat în el însuşi, luptându-se cu demonii dinlăuntru, aşa cum se putea crede privindu-l stând  aşa, ca împietrit, cu ochii închişi, cu mâna pe sabia care zăngănea tot ieşind şi intrând iar, fără nicio noimă, din teaca de lemn. „Pune-vom şi caii pe foc, dacă trebuie!”, strigă Vârtosu. Focul se mai înălţă, pământul dogori şi,  pârâind precum un pepene, se sparse parcă în cioburi, iar prin crăpăturile ivite înaintau poate umbre în pământul pârjolit bine de foc.

*  *  *

Tăcutu îşi trase umărul din strânsoarea solomonarului şi se apropie hotărât de polcovnic, în timp ce ăilalţi tremurau încă de spaimă. Dacă polcovnicul nu mai ierea polcovnicul lor, ci vreun duh rău care îl muncea şi-l călărea nevăzut? Stăpânului Umbrămică i se albiseră degetele pe mânerul paloşului ce bătea parcă singur toaca pe teacă, tot intrând şi ieşind din ea, mai răpinde şi mai răpide, cu tot frigul serii, fruntea polcovnicului îi era coperită cu sudoare, o vână i se umfla la tâmple, picioarele îi tremurau. Parcă îmingea într-un zid ce nu se vădea în faţa sa!

Voinicul nu mai stătu pe gânduri, ci îl smulse pe stăpân de la locul său şi-l trase spre foc. Mucigai mai aruncă frunze şi focul se ridică şi umbra sabiei pe care Tăcutu tocmai o scosese din teacă pentru orice primejdie ivită se întinse lung spre partea stăpânite de humbrii, prin clinuri şi crăpături. O umbră firavă ţâşni şi de pe un curpen uscat de lăuruscă şi se alătură chiar atunce umbrei sărace a lui Umbrămică. Şi, neştiută, sări, precum un câine, la piciorul Tăcutului, înfăşurându-l ca într-o cârpă neagră. Însă oşteanul nu văzu, nici nu simţi pe loc, căci tocmai atunce se întoarse el ca să  cheme în ajutor şi pe Vârtosu, ca să aibă astfel putere îndoită de a-l smulge din locul cel blestemat pe jupân, ce părea stăpânit de forţa câtorva armăsari. Vârtosu trase şi el de stăpân şi împreună îl duseră pe polcovnic la foc şi acolo îl lăsară să se aşeze, sfârşit. Acum sabia polcovnicului nu mai zăngăni, fruntea i se descreţi, ochii i se închiseră şi dumnealui zâmbi. Îl lăsară: pesemne că lupta îndelungă cu acea humbrie îl istovise bine. Dar oare chiar o învinsese stăpânul, ori o mai purta în el?

Kara părea însă învinsă şi stăpânită de humbria sa, căci acum războinica nice nu se mai smucea în legături, numai îi privea bine. Şi deloc trufaş, precum mai înainte, ci parcă preţuindu-le mişcările. Părea să aibă răbdare.

*  *  *

Şleahta nevolnicilor aştepta ca  în sfârşit să le poruncească şi lor cineva, altfel nu mişcă prea departe de flăcările apărătoare. Şi atunce Vârtosu înţelese că acum trebuia să le grăiască el. Şi-l puse atunce pe Mucigai ca să-l mâne pe Mitru, da´ pe cel fără cap, să meargă flăcăul cu cap-ciubăr, şi nu altul, ca s-o lege mai bine pe cumancă. „Da´ să nu-l prinză, boierule, şi pă el ştimile aiaste!” - îşi dădu cu părerea nărodul de Mucigai. Puteau însă sta fără de grijă, căci humbriile n-aveau sorţi de izbândă în mintea unuia fără cap! Pe cel cu cap, noul stăpân îl dezlegă el însuşi şi-i porunci ca să adune cu ăilalţi nevolnici vreascuri, şei, băligar, haine, cât mai mult, ca să le ajungă focul pân´ în zori, când soarele va goni vez bine de tot humbiile. Apoi, când stăpânul Umbrămică s-o trezi, le va porunci dumnealui ce şi cum pe mai departe…

Dedesubtul lor, humbriile care nu mai împresurau pe oameni îşi numărau acum izbânzile şi neizbânzile. Astfel, Umbrămică, cel ce poruncea peste oşteni şi peste strânsura aceasta, deci şi cel mai potrivit să fie tras de partea Umbrei, nu putuse fi dovedit întru totul să le urmeze poruncile şoptite adânc, cu toate strădaniile prietenoase ale tinerei umbre Şeiinna. Ea vorbise în graiul ei cenuşiu, cu uşure învolburări negre, şi înduplecase parcă pe acel Ummu, umbra cea mică din umbra toată a polcovnicului Umbrămică, să înţeleagă adevăru-adevărat, cum că  humbriile nu le doresc răul oamenilor, ci doară cearcă să-i oprească de la fapte necugetate ce ar aduce prea multă întunecare şi sânge nevinovat vărsat prestre lume. Şi Ummu, parte din umbra jupânului,  încuviinţase şi se strecurase înapoi, întregind umbra stăpânului şi aşteptând un prilej mai potrivit decât acum. Se vede însă şi că giurământul de credinţă pentru comite şi credinţa întru Dumnezeu erau prea trainice în sufletul jupânului şi astfel polcovnicul Umbrămică rămase neclintit încă întru voinţa sa de a îndeplini numai poruncile stăpânului său comitele.

Dară Şeiinna, prelinsă pe umbra unei săbii, se dusese acuma singură spre cel numit Tăcutu şi-i intră în umbra şi în gândul umbrei sale, pe nesimţite. Zise ea: „Nu-ţi vrei înapoi fata?”

*  *  *

Vârtosu îmfipse sabia între el şi foc şi se aşeză mai încoace, priveghindu-i ne nevolnici. Şi uite-aşa, privind la paloşul zimţat prin bătălii depărtate, se apucă el să depene amintirea Cruciadei, care îl purtase, mai tânăr fiind, până la Ierusalim. Dar înaintea lor plecaseră, ca să slobozească de capul lor cetatea sfântă, cete de ţărani şi hoarde de muieri, chiar şi de ţânci. Norocul fusese că, jefuind pe Dunăre în gios, îi mai împuţinaseră pe lotri ceia ungurii, bulgarii şi vlahii. După ce scăpase de un puhoi de ţărani nemţi pribegi, Vârtosu se lipise, de suita unui nobil normand, Bohemund de Taranto pre nume, dintr-un regat de la Marea Tireniană. „Eiii, ce vremuri, măi oameni buni, ce vremuri mai erau! Ce răni frumoase am mai văzut pe atunci şi acolo! Şi ce arme, şi ce arme! Azi nu mai vezi aşa ceva: erau oţăluri de Toledo, călite în sânge, erau săbii ascuţite frânceşti, o minunăţie, şi suliţe tari. Iar de partea cealaltă, necredincioşii ţineau frumos itagane cu ascuţişu cât firu dă păr, ţi-era mai mare dragu să-l vez sclipind! Când despicai pă unu, dintr-o lovitură-l străbpteai, dă sus şi până jos, hiu, buff! Rănile era dă mai mare dragu, drepte, nu rupte ca cu vrăjmaşele paloşe de az, cari una-două se şi ştirbesc. Păăăi, când împresurat-am noi Niceea, câte mii de braţe n-am mai călcat sub picior, den primele clipe! După bătălie, când soarele cădea-n noapte, puteai vedea pe cei căzuţi: cercuri-cercuri! Păăăi, mai întâi, la margine, vedeai pe primii căzuţi, cei săgetaţi de roiurile de săgeţi - unu, dou, trei şi mai multe roiuri… Urma cercu ălora împunşi în suliţele cele lungi, apoi alt cerc, mai sub cetate, iar de aproape vedeai urmele rotunde şi bine tăiate de spade ascuţite frâncşti şi de săbii ca nişte semilune ascuţite ale necredincioşilor. Mai sub ziduri dădeam peste cei descăpăţânaţi de barde. O frumusăţă!!! Doar pe margine ce  mai găseai câte un trup-două rupte urât cu parul de câte un ţăran din bulucurile de sprijinire a călăreţilor noştri, sau hăcuite cu coasa legată de lemn, precum o suliţă strâmbă… Ce lucruri frumoase am mai văzut şi io, iar acum ne ferim de blestematele astea de umbre!”

Tăcutu închise chiar acum ochii, căci i se păru că este strigat de dinăuntru.

*  *  *

Vârtosu oftă cu obidă, privindu-şi cu mare silă paloşul înfimp în glie. Era făurit de un ţigan fierar priceput, unu´ Grosu, de-acum fieru´ prost era îndoit şi ştirbit. Îşi amintea poate de sabia din oţel de Damasc, pe care dăduse doi robi greci şi o ruteancă. Dară uf, sabia cea lucitoare o lăsase el acolo, pe câmpul de luptă, la Niceea, chiar la al treilea cerc din leşuri presărate de vitejie în jurul zidurilor, o lăsase împreună cu mai toate degetele sale de la mâna dreaptă. Jupân Umbrămică deschise acum ochii, dară nu era încă privirea sa, ci una tulbure, ca nămolul rostogolit din mal de un râu prea puternic.  „Asta-i, cum ziceau păgânii ceia la Ierusalem,  ayin ha’ra - ochiu´ cel rău”, îi şopti oşteanul solomonarului, fără a ţine samă că vrăjitorul nici nu era asupra văzului, însă Daniil simţise şi el privirea aceea rău prevestitoare, că asta se simte şi n-ai nicio nevoie de ochi spre a o vedea…

Şi Tăcutu deschise acuma ochii, dară îi închise iar la loc, căci tocmai i se păru a fi strigat de dinlăuntrul său: „Şi ce-ai zice domnia-ta, oştene, dacă ţi-am aduce noi înapoi… umbra Anicuţei, umbra pupilei tale?” – chiar aşa îi şopti tânăra humbrie Şeiinna în limba aceea tainică şi tăcută a umbrelor, iar Tăcutu închise ochii, străfulgerat. El  îşi pipăi deîndată, pe nevăzute, la piept, ineluşul, singurul semn rămas din fata lui în jarul casei lor.

Daniil solomonarul se aciuise şi el pe lângă dumnealui Vârtosu şi lângă Tăcutu şi lângă călugăr, nu departe de foc, aruncând umbre amestecate, iară părintele, în loc să-i lase să puie geană pe geană, tot nu mai prididea cu mulţămirile că îl sloboziseră den legăturile poruncite de Kara… Kara însă, cumanca legată acum în locul său, îi ţintea pe toţi, cu ochi flămânzi, da´ nu puteai şti de priveşte pieziş ca o humbrie poate rea ori precum o de bunăseamă rea cumancă, papistaşă salbatică în care niciodat´ să n-ai încredere! Jupân Umbrămică părea să-şi fi luat sama, cei doi Mitru se cercetau parcă – mde, acela cu cap de ciubăr nu putea vedea pre celălalt, însă părea să simtă ceea ce noi vedeam cu ochii… Tăcutu nu se aşeză, ci privi spre polcovnicul aşezat într-o rână. Cu mâna pe mânerul paloşului, părea a căta pricină stăpânului!

*  *  *

Tăcutu numai ce simţi că ştie şi el vorbi lung, cu glas înalt şi că are multe de spus: doar aflase atâtea şi atâtea, în doar câteva clipe, de la tânăra humbrie Şeiinna, aşa că, spre mirarea celorlalţi, deschise gura şi începu: "Să ne înturnăm, oamini buni", zisă el. Dară Vârtosu îl văzu tulburat şi-i făcu cu degetul semn să fie cu mare cuviinţă. Tăcutu, obicinuit cu poruncile, oricât de grele, CU ORICE PORUNCĂ, se opri să cugete de cari să asculte - de ale tovarăşului său oştean, ori de ale humbriei ce îl ruga ceva pe dinlăuntru, încă nelămurit, cu glas de  umbră de miere… Vârtosu se înturnă să mai şopotească solomonarului, ştim acu´, doară ca să mai alunge teama de primejdiile nelămurite. O vreme fu tăcere, apoi Tăcutu se scutură, scoase deodată paloşul şi prinse a-l învârti nebuneşte, în timp ce cu stânga apăsa ceva la piept, pe sub straie - ştim că era ACEL ineluş. „Vorbesc!” - spuse însă, ca nebun, Tăcutu, cu glas strein şi rădicat. „Şi vă poruncesc a mă urma, că bine vă va mai fi! Să luăm deîndată calea cetăţii noastre şi Măria Sa comitele Asen va şti că am acu´ direptate să vă poruncesc asta!” Vârtosu sări, ca fulgerat: „Cum îndrăzneşti a-mi porunci, câne?!” „Ştiu io ce fac”, spuse blajin Tăcutu. Rostise mai multe vorbe laolaltă decât în tot anul! „Nu te pune cu mine, Vârtosule, că ştii bine că te voi dovedi!” - mai zisă el. Dar Vârtosu scoase din pământ, unde îl înfipsese, paloşul lui ştirbit şi strâmb. Jupân Umbrămică, polcovnicul, dădu să se scoale ca să se vâre între ei, însă nu avu destulă putere decât a se rădica pe jumătate, cu ambele mâni pe mânerul sabiei. "M-ai ucide mai bine la cetate, Vârtosule, acum păs şi să mărşăluim către Măria Sa comisul, să-i spunem cele de trebuinţă!", zise  Tâcutu, care numai ce aflase taine de la umbra lui: toate veşti rele, picurate de la alte umbre, de oameni şi de păsări, de prieteni şi duşmani. Aşa avu ştire de hoarda ce începuse să străbată stepele vevind încoace, puhoi, mai la miazănoapte de noi, de la Răsărit năvălind pedeapsă încoace, despre oastea ce se strângea la Constantinopole împotriva comisului şi despre olăcarii trimişi cu făgăduieli de frăţie în luptă trimişi chiar de Măria Sa Asen.

*  *  *

Atunce, Vârtosu rădică cu părere de rău paloşul asupra celuilalt voinic, însă Tăcutu nu se feri, ci îl ţintui cu privirea. El, ca mut până azi, ştia deodată vorovi cu mare dulceaţă, cu înţelepciune de călugăr şi glas de staroste, măsurat: „N-ai să tai dumneata un frăţâne! Stai dară o vreme jos şi te mai gândeşte!” Puţin tulbure încă, polcovnicul Umbrămică se sprijini în sabie şi intră între ei. “Lasă-l, măi, Vârtosule, că am a afla o vorbă cu el!” Vârtosu se supuse, iară ceilalţi doi îşi plecară capetele unul spre altul. “Ştii că o parte din mine este contopită în fiinţa mea”, şopti în glasul umbrelor tânăra humbrie Şeiinna, lui Ummu, humbria din sufletul polcovnicului. Cei doi bărbaţi tăceau pe dinafară, doar ţintuindu-se cu privirile, în vreme ce humbriile lor se înţelegeau în limba şoaptelor de umbră. „Stăpânul din carne şi oase este prea credincios domnului său, pentru a se lăsa înduplecat de mine”, zise către ea umbra Ummu. „Iar eu va trebui să vă stau împotrivă, chiar dacă sufletele noastre s-au atins şi chiar o parte din fiinţa ta este chiar acum în tovărăşia mea, ajutându-mă”, răspunse ea. Umbrămică şopti abia acuma printre dinţi: „Tăcutule, eu mă închin numai la Dumnăzeu şi mă supun numa´ stăpânului nostru. Mai bine îmi dau sufletul la câini şi-mi tai mâna dreaptă, decât să-i înşel porunca. Înţelege că porunca este una: să ducem Darul la Cetate, orice ar fi acest dar necunoscut…” Tăcutu şopti şi el: „Dară tot la Cetate mergem şi NOI. Şi tot Măriei Sale Asen ne vom închina şi vom sta la divan cu domnia sa.” Ele, humbriile, nu erau pentru vărsarea de sânge omenesc, dară omenirea se vădea acu´ la ceas de mare cumpănă, aşa că Şeiinna nu s-ar fi dat în lături nici de a-şi răsipi şi fiinţa ei, doar ca să izbândească în porunca dată de craiul umbrelor - starostele humbiilor de miazăzi, din Humbria Văii Îndulcite, Gygnomtt cel Trist. El, riga umbrelor, îi dăduse chiar umbra unei spade netremurătoare, care trecea prin orice oţel ori prin fer şi care spulbera orşice potrivnic. Tânăra şi firava Şeiinna se strânse în umbra Tăcutului şi îl momi în continuare, cu glas lăuntric: „Dacă îţi aduc şi umbrele ucigaşilor fetei domniei-tale, să te uiţi în sufletul lor?”.

*  *  *

Gygnomtt cel Trist poruncise humbriilor din preajmă să-i împresure cu orice preţ pe oşteni. Bătălia părea aproape câştigată, Kara se smulse şi ea din legăturile groase şi, cu mâinile sângerânde, veni întru ajutorul Tăcutului şi humbriei lui. Tăcutu lăsase cu grijă paloşul jos, însă umbra sa strângea umbra paloşului, pe pământul crăpat prin cari tot mai mult umbre se apropiau tăcut de jupân Umbrămică, starostele lor de până atunce. Şi, cu întunerecul opintindu-se în rănile uscate ale ţarinei, crăpăturile cele se şi lărgeau cu pocnet de frunză uscată călcată de picior de vânător. Chiar atunce, însă, Daniil începu să şuiere din fluierele sale, apoi zise vorbe neînţelese, în timp ce asupra lui coborau nori de grindină. Şi peatra se slobozi iute asupră-le, făr´ a-l atinge însă pe vrăjitorul cel orb. Solomonarului Daniil i se făcu nevăzut capul până spre umere, într-u nor îndrăcit, ca de fum. Peatra lovea îngheţat pământul, îngheţând crăpăturile cele adânci cu tot cu umbre, lipind ca un clei tare humbriile de umbrele din lungile căscături…

Orbul îl trase după el pe părintele Ilarion atonitul, care-l urmă fără împotrivire, fiind încă orbit de vârtejurile îngheţate. Cânele Ojog o luă după ei, iar Daniil îl simţi şi, cu o poruncă, îi despărţi umbra în două: una a dobitocului şi cea împrumutată de la humbrii. Da, vor avea nevoie poate şi de câne…

Merseră, însă nu departe, lăsând în urmă vârtejul şi pe ceilalţi apărându-se cu ce puteau de loviturile reci ascuţite. Împrejurul locului de unde plecaseră cei doi, aerul era cald şi noaptea, blândă. Deodată, solomonarul se opri, se plecă să miroase pământul, destul de aproape de calea bătătorită a drumului, apoi zise călugărului: „Sfinţia ta, au  pregăteşte-te de drum lung! Intra-vom într-un puţ de peştere şi d-acolo nimene nu ne va mai supăra. Când fi-vom îndestul de departe, vom vedea şi încotro o vom lua, căci acolo-i  grotă lungă, ne săpată de om, ci ţi se deschide în adâncuri chiar atunce când vrai s-o iei înadins încolo, da´ se-nchide când vrai s-o apuci altminteri şi ţi se deschide iarăşi într-acolo… Călugărul nu prea înţelese: „Ce peşteră spui domnea-ta? Mă ierţi, dară nu văd nicio peşteră primprejur…„ Solomonarul zâmbi a râde: „Păi, ca s-o vezi, închide întâi ochii!”

*  *  *

Părintele Ilarion tot mai privea împrejur şi tare se mai mira, clipind des din ochi: nu vedea şi pace puţul peşterii de care tocmai îi grăise solomonarul. „Păi, ca să vezi, închide ochii!” – mai zise o dată vraciul cel orb. „Ei, dumneata ştii privi, nu însă şi a vedea lucrurile cari sunt. Eu, pentru că mi-am pierdut lumina ochilor, din contra, văz limpede acuma: chiar aice trebuie să pui pasul, să te sprijini de rădăcina asta, aşaaa, apoi pune picioru´ – na, că mai bine ţi l-oi pune io – pe ceastă peatră ascuţită. Ai grijă dară să te pleci bine când intra-vom în peştera care începe… chiar acu´!” Aşa îi spuse Daniil solomonarul şi făcu ce trebuie.

Când i se dădu deslegare şi părintelui să deschiză ochii, sfântul călugăr desluşi un tărâm de adânc, însă luminat ca ziua, de sclipirile cele verzi, parcă de năstimate, ale pereţilor înalţi, perduţi în întuneric. Nice în faţă, dară nice în spatele lor, de unde abia ce intraseră, nu se vădea vreun capăt, ci doar hăul lung căscat ca-n munte, cu verzuiul pereţilor luminând pân´ ce nu se mai vedea nici depărtarea. „Aiasta-i zisa Pivniţa Mare a Lumii, carele dă preste tot”, îl lămuri, nelămurându-l şi mai mult, solomonarul. Călugărul văzu atunce că nici ei, nici cânele Ojog, nu mai aveau umbră, şi se sparie, însă Daniil îi ghici îngijorarea şi-l linişti: „Aici nu vine nimene întru urmărirea noastră: nice suflet de om, de dobitoc ori de fiară, nici măcar umbra celora! Te rog acum să alegi ce cale vrei a urma, căci pentru mine e destul să mă ştiu departe de humbrii şi de acei oşteni blestemaţi. Se vede că am mers iară prea mult prin lume, departe de sihăstria me dragă…” Vraciul îl povăţui dară pe călugăr să-şi îndrepte privirea încotro ar fi gândit că trebuie să meargă şi, pentru că părintele Ilarion încă se codea, urieşul cu păr roş îl întoarse el cu faţa spre păretele dirept din dreapta. Pe loc se făcu în faţa lor drum şi se căscă în piatra verzuie, sferedelit adânc, bortă ca de cârtiţă urieşă, în timp ce vechiul drum scobit, pe care numai ce începuseră să meargă, se răsipi ca şi cum nici n-ar fi fost… „Vezi, părinte? Nu ştim unde mergem, însă umbra cânelui, rămasă afară, va amuşina umbrele cetei şi aşa vom şti  cum anume să ne ferim.”

*  *  *

În faţa lor, se căsca borta largă, verzuie, ce ţinea drept, însă, deîndată ce rădică privirea spre boltă, părintele văzu că drumul scobit în măruntaiele tari ale pământului se rădică ori se lasă jos odată cu privirea sa şi se spăimântă. Călugărul Ilarion întoarse capul, iară drumul scobit se întoarse şi el, după privirea sa. Popa se simţi dintr-o dată stăpân, însă aceasta era trufie şi, desigur, nu-I plăcea Domnului aşa ceva! “Ori stai locule, părinte!”, se străpşi vrăjitorul, ameţit de cutremurările drumului ce se tot răsucea cu ei pe sub glie. Părintele cugetă însă şi prinse să-l întrebe pe solomonarul Daniil: „Îngăduie să întreb către dumneata - oare se cade ca eu, un nevolnic slujitor al Domnului, însă slujitor şi în El crezător, să mă întovărăşesc cu o fiinţă necredincioasă ca dumneata?” Daniil zâmbi, dară ochii lui albi clipiră înfiorător în lumina cea verzue de aci de dădăsubt. „Păi - zise el - şi noi avem credinţă în Cel de Sus, încă de pe vremea vechilor preoţi, din veac, cari n-aveau teamă să se certe cu Zalmoxis. Aşa că, de crezut, şi noi suntem UN FEL de credincioşi. Uneltele pot fi uneori, ce-i drept, necurate. Venind încoace, am trecut prin trei sate şi pre toate le-am bătut cu peatră! Aşa cum ai auzit,sfinţia-ta: am bulucit nori de grindine asupra satului şi i-am lăsat pe răi cu holda strcată!” „Păi, până şi la Sodoma Dumnezeu a dat să nu puie foc de s-or găsi şi niscai oamini buni, dară-mi-te într-un sat… După ce anume să îi cunoşti pă ăi răi dintre ăi buni? Vraciul îl lumină: „Când ne lăsăm muntele să plecăm la strâns ierburi de leac, atunce când trecem prin vreun sat, obişnuim să o facem pe milogii. Că eu pot trăi făr´ d-apă şi de mâncare din postul Paştelui şi pân´ la Sân´ Andrei, da´ tot le cer de-ale gurii: ca să le cerc inima.  Şi când vezi că, dintr-un sat întreg, nici ăia mai avuţi, du doar calicii, nu-ţi dau şi ţie măcar un bob de mei, sigur că tare te mânii şi le dai dară  nenorocirea pe care o şi merită…” Călugărul dădu din cap: „Nu, asta nu este de îngăduit, a merge mei împreună!” Solomonarul râse acu´: „Da´ zi-mi şi mie, părinte, oare cum ai să ieşi singurel de sub pământ şi să găseşti drumul spre Cetate?”

*  *  *

De cum căzuse peatră rece din cer, îngheţase şi lacrima în ochiul cailor, crăpăturile adânce se şi acoperiră de promoroaă, vântul suflă aprig, humbriile prinseră a se retrage prin bortele şi crăpăturile şi scorburile lor… Jupân Umbrămică parcă acu´ se trezi din vraje, şi porunci: „Pierdut-am călugăru´, să-l cătaţi, dară! Altfel, Măria sa ne va rădica capetile sus, în pari, ca pe oalele de smântână!” Vârtosu îi împinse pe Mucigai  şi  pe  Muşunoi alături stăpânului lor. „Hiarili aiastea negri tre´ să peară!” – strigă Mucigai, învârtind un par spre umbrele care iar înaintau. Muşunoi stăpânea securea, Vârtosu, paloşu´, numai stăpânul, polcovnicul, îşi luă samă: „Hei, să facem sfat cu blestemăţiile astea de umbre, că suntem cu credinţă în Cel de Sus şi nu ne spăimântăm” - şi chiti la Kara, care îi zâmbi. „Să vorbim”, zise ea. Mucigai sprijini o ţâră parul, doar cât a-şi face cruce deasă. „Păi, sfat vrem şi noi»  - aşa spuse Gygnomtt cel Trist prin glasul Karei, frumoasa şi sălbatica cumancă, care, făr´ de teamă, se şi aşeză greceşte, chiar în colb. Tânăra humbrie Şeiinna, din trupul Tăcutului, tocmai grăia ceva în graiul ei umbrit lui Ummu, partea de humbrie care îl slujea pe jumătate pe polcovnic, cealaltă jumătate mistuindu-se de dorul ei. Însă Ummu ţinu taina stăpânului său şi nu spuse sau nu ştiu să spună ce treabă aveau cu acel popă… Tăcutu se aşeză şi el, şezu şi jupân Umbrămică, şezurăm şi noi… Prea-bătrâna umbră Scylyiia, aciuită în cânele ăl roş, n-avea glas, numai´ ce mârâia încetişor, nu se ştie dacă şi cu arţag.

„Uite ce e – aşa grăi măria sa polcovnicul – noi avem poruncă să nu ne întoarcem fără ce am găsit în droşca aceea cu roţi fărâmate. Voi, umbrelor, duhurilor ori lucruri spurcate ale Satanei, ce-ţi fi şi voi, voiţi, văz eu (aflase de la Ummu), a merge şi voi la Cetate. Dară asta nu-i îngăduit! De ne-om lăsa însă vieţile aici, nici voi n-ăţi avea cum ajunge singure, ce spuneţi? Şi-am putea să ne luăm noi înşine viaţa, ca să nu ne călăriţi sufletele… „ Muşuroi şi Mucegai nu prea voiau să-şi lase sau să-şi dea viaţa, dar cine-i întreba?! Iar Vârtosu întări, dând din cap. Şi, când năvăli ceata cumană, ei încă aveau sfat.

*  *  *

Solomonarul îl prinse iute pe călugăr de mână, ca şi cum l-ar fi văzut:  “Uite, părinte - zise el cu blândeţă. Umbrele noastre, cari rămas-au sus, vor uma umbra cânelui cel roş pân´ la Cetate. Căci nu mă îndoiesc: polcovnicul se va înturna ca să dea socoteală comitelui Asen, chiar dacă asta va fi şi vremea scurtării sale de cap, căci n-a îmlinit porunca şi se întoarnă cu mâna goală… Mergem şi noi din urmă-le, şi în dreptul Cetăţii Negre a Zădarului, ieşim afară den pământ!” Popa se gândi însă şi mai departe: „Dar dacă umbrele acelea necurate, ori balauri întunecaţi ori ce-or fi, îi vor dovedi şi-i vor răpune?” Daniil şezu numai puţin pe gânduri. „Ba eu crez că şi de-şi vor lua singuri viaţa, decât să se lase purtaţi de voinţa celor balauri spre cetate, tot o scăpa vreun nevolnic din ceată şi umbrele-l vor mâna. Oricum, cânele cel roş se va întoarce, am credinţă, tot la cetăţuie, unde va găsi hrană, adăpost şi bătaie, aşa cum bine s-a obişnuit… Să mergem dară încet înainte, eu pot vedea umbrele de deasupra încă din mare depărtare, căci se pare că nu au plecat încă la drum. Ei vor merge mai repede călare decât noi pe jos, aşa că e musai să pornim din vreme!”

O porniră, şi în faţa lor drumul se deschidea mereu în pământ, strălucind. Dară nu merseră prea multă vreme căci deodată, în faţa lor, văzură o cruce de dumuri. Cum aşa, drumul izvodit din mintea şi din voinţa călugărului se desfăcra de la sine, de parcă s-ar fi gândit şi şi-ar fi hotărât de unul singur fiinţa?

Şi uite că părintele Ilarion văzu bine, iară de data aceasta solomonarul Daniil, care nu vedea decât nevăzutele, nu putu să vază şi el, cum în faţa lor, chiar înainte de crucea drumului, se deschideau în lut două rânduri de urme de om. După talpă, popa pricepu pe dată că nu puteau fi decât urmele lor! Poate că… erau paşii pe care urmau să-i facă ei mai târziu? „De ce te-ai oprit, părinte?” - îl iscodi Daniil. „Pentru că văz în faţă urmele noastre, însă acestea uite, se despart. Unul pe ia pe-un drum, altul pe-un alt drum! Noi, acuma, ce-om face mai bine? Să ne despărţim, aşa cum ne desparte, cum ţi-am mai zis, şi credinţa şi necredinţa noastră, ori s-o luăm amândoi numai pe unul din ele?”

*  *  *

Sfada oştenilor cu humbriile era în toi, polcovnicul Umbrămică încercând să le spună că în ruptul capului nu le va arăta drumul spre cetatea stăpânului. Ele ziceau, mieros, starostelui cetei că urma să fie de ajutor stăpânului, că ele nu făceau decât să mijlocească un drum de pace, dară cine se mai poate încrede azi în vorbe aşa mieroase, şi mai ales venite de jos, din cine ştie ce duh spurcat al Adâncului?!

Atunci când năvăli pâlcul cumanilor, doar cânii lătrară şi ei luară aminte, dară erau de-acu´ şi înconjuraţi. Voinici călări de-i numărai cam de trei ori pe degete şi asupra armelor! „Pace vouă, prieteni!”, le spuse, prefăcut, Umbrămică, căruia stăpânul îi desluşise în taină că aliaţii se pregătesc să ne înfrunte. „Pace-pace, da´ mai bine vină-ncoace!”, râse căpetenia înzăuată, iar un tălmaci tălmăci. Cuvurlui, căpetenia cumană, îi făcu schimnici şi necredincioşi. Cumanii papistaşi urmau să se bată cu vlahii cei acum întorşi ortodocşi, acum duşmani ai Bizanţului. Dară nici noi nu ne lăsarăm, cu toate că trebuia ţinuţi sub ochi şi cei posedaţi de umbră. Polcovnicul îl repezi în faţă, doar zicându-i, pe Mitru Trei Degete, dar pe cel făr´ de cap, înarmat cu topor. Celălalt, cu capul Mitrului purtat pe trup de ţăran mătăhălos, îl urmă pe polcovnic, alături de Mucigai şi de Muşunoi. Kara se dete însă prinsă: doară erau ai ei, iar humbria din ea era chiar bucuroasă ca să mai cunoască niscai lume. Pe Tăcutu umbra îl copleşea, însă Umbrămică îl păli cu garda săbiei, de două ori, în tâmplă, apoi îl întinse cuminte pe cal. Războinicii care îl prinseseră la mijloc pe Mitru cel fără cap, ce făcea roată în jurul său cu o bardă, ascultând de ultima poruncă a jupân polcovnicului. Capul lui Mitru se uită cu jale în urmă după trupul său cel viteaz, însă se ţinu în fugă după caii noştri, ba chiar cercă să tragă cu arcul, fără ca degetele cele groase să-l ajute. Cum o parte dintre cumani, pe cai scunzi, dar aprigi, încercă să-i prinză din urmă, dară Vârtosu se întoarse chiar atunce din drum şi îi aştepte pe primii cu paloşul pregătit. Şi nimeni nu-l mai văzu de atunci… Iară o săgeată îl doborî şi pe cânele cel roş, ce îi urma. Undeva, dedesubtul lor, solomonarul cel orb, Daniil, tresări şi deschise în sfârşit ochii.

*  *  *

Văzuserăm printre grindini cum părintele Ilarion îl urmase de mult pe orbul vrăjitor Daniil în cine ştie ce tainiţe necurate ale drumului, căci, atunce când puterea şi frigul grindinei ostoise şi se văzuse iarăşi până departe pe sub spuza de stele, ceata nu mai zărise pe niciunul dintre cei doi, cu toate că drumul se întindea drept, până hăăt! Vrăjitorie! Nu era însă vreme de cercetat şi de spăimit şi nice rost întreg de luptă, ci de fugă unde-or vodea cu ochii, uite, printre pâlcurile ălea de copaci, spre o văioagă. Sub ei, în tainiţa subpământeană despicată în două drumuri cu două rânduri de paşi, minune: orbul putu acum vedea, însă nu mai simţi umbra cânelui de deasupra. Dară cum să simţă el umbra cânelui mort? „Io cred că acu´ trebe să priveşti în sus, părinte, ca să ne deschidem drumu´ ca un puţ şi să cercăm a ne căţăra pe niscai rădăcini. Abia sus om vodea unde-s ăilalţi şi ce-om face d-acu´ încolo…”

Deasupra lor, ceata lui Umbrămică, ce mai rămăsese din ea, galopa făr´ să se uite-napoi! Trupul ăl nou, de ţăran, al lui Mitru Trei Degete nu osteni să alerge după ei, chiar dacă mai cu puţin spor decât puteau caii, măcar că acela al polcovnicului era îngreunat şi cu trupul Tăcutului lăsat fără vlagă, pus de-a curmezişul şeii. În urmă-le, alde Cuvurlui şi ortacii săi nu pridideau cu Mitru, ce-ave capul dintr-un ciubăr prea trainic, doară ce mai sângera niţăl pe la umere, pe la coaste. Pe Vârtosu, care avea paloş greu, den oţele meşteşugite, cumanii nu-l dovediră aşa uşor. Pentru că se buluciseră ca proştii ca să-l prinză oite, acum nice nu-l puteau chiti măcar cu arcul. Vârtosu…

Nu vedeau drum, nici cer, că se lăsase negură, da´ caii simţeau cărarea. Apoi,  Mucigai zări primul felinare răzleţe printre pomi şi apoi coperişuri, iară armăsarii spumaţi simţiră grajdiul. În faţă le apăru din nimic parcă un sătuţ pipernicit, cu bordeie ascunse-n pământ, ca pentru îngropat morţi în ele, şi numai´ câteva case mai de Doamne-ajută. Dar oare de unde mai răsăriseră şi ăştia, ţărani trenţăroşi den sat, narmaţi cu furci, pari şi topoare? Spăimită, prostimea aceea nu le îngăduia însă ca să intre şi să caute scăpare după pârleazuri şi niscai zidării pleoştite mai din vechi!

*  *  *

Nămica nu-i mai rea pe lume ca burzuluirea prostimii, a nenorocitului ce se vede dintr-o dată călare pe pieptul boierului pus la pământ de alţii! Umilinţa-i uitată, iară golanul râde ştirb şi-şi întrebuinţează cosorul ce taie adânc în carne. Acum, în faţa cetei polcovnicului Umbrămică se ridica din întuneric opreliştea unui gard încropit den crengi cu spini mari, iară în spatele crengilor se sumeţeau ţărani cu prăştii, cu gheoage, cu coase cei mai avuţi. „Lăsaţi-ne a trece!” - zisă tare polcovnicul, iară ei îşi şi pitiră capul între umere, da´ înapoi tot nu dădură. Nişte pui de ţăran cu ochi şireţi dăduseră de mult vestea că-n urma cetei boierilor şi a slugilor vlahe se pregăteau a veni pâlcurile de războinici cumani călare! Or, ăia n-ar fi cruţat nice satul, după ce i-ai fi răpus bine pe boieri şi slugile lor!  „Plecaţi în pacea dumneavoastră, nu vrem să ne punem cu nimene!” - strigă unul mătăhălos, ce părea mai degrabă din breasla tâlharilor de prin mahalalele târgurilor mari. Era roşcovan, crestat la obrazul stâng, din care ochiul ieşise cu totu´, da´ tot sclipea ceva în loc. Atunce când ăsta, alde Albu, voia să se uite frumos la om, şi mai ales la femeie, îndesa-n găvanul golit un ciob roş, zice-se de peatră nestemată scumpă, cine ştie de unde hrăpită, singura lui avere, după ce se aciuise în această văgăuna, de frica stăpânirii. Albu îşi scoase acu´ ciobul din ochi, îl şterse, îl înveli într-o frunză şi-l puse bine undeva în chimirul destul de nou. Apoi se uită cu răutate la ceata polcovnicului şi zâsă iară: „Acu´, domniile-voastre puteţi a nu vă înturna, da´ atunce… vă înturnăm noi! Că… avem coase, securi şi topoare şi chiar de n-om fi mers noi dă mult pă la oaste, tot suntem îndestui cât să vă îndesăm în pământ!”

Chiar atunce înse, Mitru cel cu cap înaintă de capul lui, iar megieşii îi şi recunoscură trupul, după un semn demult încrustat pe braţ: era chiar trupul lui badea Bubă, fierarul care se făcuse nevăzut aşa, într-o sară bătută de zâne, după cum se zice… „Da´ ce-ţi făcură măi la cap?” - se mirară – capul ăla era prea frumos de cum îl ştiau ei!

*  *  *

Cel ce părea să le fie sătenilor vreun staroste, ori căpetenie în fărădelegi, căci, cu toată zăpuşala verii, purta o căciulă mare de miel şi chiar o sabie fără mâner, alde Jar pre numele lui, înaintă să pipăie obrazul flăcăului. Era dară limpede că acel căpşor de făcăiandru nu se potrivea neam trupului cel mătăhălos al lui Donose al lor, pe care starostele îl recunoscuse după încrustătura braţului. Dară Mitru nu ştia ce să spuie cu capul acela al lui, ca să nu-i îndemne pe oameni să-l ucidă cumva cu coasele şi furcile, ca pe-un moroi. Polcovnicul Umbrămică, potolindu-şi umbra den el, dete drumul în colb trupului Tăcutului pe care îl purtase pe şa, spre a putea roti la o adică mai bine sabia cea lungă. Văzând că polcovnicul se ţine dârz, Albu se iţi o ţâră mai mieros: „Iertare, boieri dumneavoastră, da´ nu vrem să ne arză iar vrăjmaşii ăia bordeele numa´ pentru că v-am dat adăpost! Avem şi muieri şi copchii, avem destule sufletele noastre de scăpat…” „Mă, da´ a cui sunteţi voi?” - întrebă chiar atunci într-o doară Mucigai, scuipând alene un trifoi. Cunoscuse  pesemne pe careva dintre ţărani, că acela, Pustnicu numit, îi şi dete răspuns: „Ia, noi suntem ai boerului.” „Care boer anume?” „Ai măriei-sale medelniceriul Brumă, da´ nu vă spui, că nu vă cunosc!”, prinse curaj Pustnicu. Tăcutu deschise însă un ochi şi crez că vorbi acu´ umbra din el, zicând polcovnicului: “Măria ta, dă poruncă să cate-n urmă cel câne roş! Hoitul mai o mai purta o ţâră din umbra medelnicerului, aia furată de la Cetate. Dă poruncă dară să ne-o aducă, şi atunce umbra medelnicerului o găsi cum le porunci ţăranilor lui… ”  Aşa că Umbrămică îl împunse pe slujitorul Mucigai cu mânerul sabiei: „Ia, mă, întoarnă-te de-mi adă hoitul cânelui!” Se vede treaba că polcovnicul aflase şi el destule de la bucata sa de umbră de dinlăuntru… Mucigai se sparie: „Da´, măria-ta, den urmă ne calcă cel stăpân Cuvurlui, comanu´, cu ceata… E cu primejdie să mă înturn, dacă-mi ia capu´?!” Dar Umbrămică îl grăbi, cu o scatoalcă bună peste ceafă, să de cheltuială la drum: „Ia vezi să nu ţi-l iau io! Au tu nu auzi den depărtare cum încă se mai bat între ele fiarele săbiilor? E semn că Vârtosu îi ţine încă în loc. Adă-mi repede hoitul!”

*  *  *

Oşteanul numit Vârtosu, cari încă ţinea piept cumanilor - îi auzeam sabia -  purta răni adânci, semne den sfânta cruciadă în contra necredincioşilor, însă Umbrămică, cari nu dăduse încă dovadă de vitejie într-o luptă adevărată, căta să dea măcar dovadă de vrednicie în porunci şi să nu se teamă de moarte. Ori, acuma era prilej să dovedească şi el… În sfârşit, începuse harţa cu cumanii, cari se burzuluiseră, rămânând alături Bizanţului. Măria Sa Asen putea dară porni, dea Domnul, nu numai împotriva cetelor lui Cuvurlui cel sălbatec, ci chiar împotriva celui măreţ Bizanţ. Câtă glorie! Umbra din sinele polcovnicului cerca să-I spună aceasta bucăţii de humbrie care îl locuia încetişor, iar aceasta nu cuteză încă să-l îndrepte…

Când Mucigai se înturnă, lac de sudoare, cu hoitul cânelui, polcovnicul Umbrămică îi porunci să-l aşeze cumsecade în faţa lor, iară umbra aproape stinsă a medelnicerului Brumă, cărată atâta timp de umbra cânelui, şopti bucăţii de humbrie dinlăuntrul polcovnicului. Iară Umbrămică începu să le spuie acu´ pre nume ţăranilor, al cărui stăpân fu răposatul Brumă. “Staroste Jar, măi Leule, şi tu ferarule, vă porunceşte însuşi stăpânul vostru să ne daţi ajutor cu preţul vieţilor voastre nevolnice! Pulbere şi scârnă ce-mi sunteţi, să nu cutezaţi a vă ridica nevolniciile, căci blestem va cădea asupra voastră, veţi peri, căci nici nu nu sta-vom prea cu mânurile-n sân, ci vă vom tăia capetele ´nainte de a vă supăra cumanii ceia!” Cumpătat, starostele Jar îşi îndesă cosorul înapoi în chimir. “Măria-ta, cu toată osârdia vă vom arăta un drum prin păpuşoi, înspre păduri şi peştere, înse în puteţi stărui aci, că nici vouă, nici nouă nu va fi prilelnic!” Polcovnicul coborî atunce glasul: “Nici nu-ţi poruncesc a ne găzdui în bordeiele vostre nevolnice, nu…” “Atunce?” “Atunce, pofteşte de ne sapă, cu obştea ta, neşte morminte adânci! „Pentru cine să săpăm mormintele?” - se nedumeri atunce starostele Jar. „Păi, desigur, pentru mine şi pentru oamenii mei!” - îl desluşi stăpânul.

*  *  *

„Morminte? De ce să vă săpăm morminte?!” - se nedumeri înainte Jar, starostele obştei. Însă în depărtare nu se mai auzeau săbiile lovindu-se, aşa că polcovnicul Umbrămică îşi adună puterile, câte mai avea, şi la sfatul umbrei cari îl răscolea pre dinlăuntrul său, mai porunci o dată: „Sapă, ţărane!”

Muşunoi fricosu´ îşi făcu grabnic cruce şi se dădu îndărăpt, însă Tăcutu, cari prinsese iarăşi viaţă, îl ţintui: „Face-veţi ce vă porunceşte măria sa polcovnicul, că nu ne vom lăsa pielea în mâna ticăloşilor ăia!”

Dară Mucigai, cu mintea sa cea înceată, începu să priceapă, căci nu degeaba adusese umbra medelnicerului mort cu el - umbra i se căţărase pe picior, îi intrase straşnic în suflet şi-i poruncea acuma şi lui cu înţelepciune. Şi zise dară nevolnicul Mucigai, însă cu vorbe alese, căci aleasă era starea umbrei ce-l călăuzea dinlăuntru: „Va fi bine, oameni buni, ascultaţi-l pre măria sa! Săpaţi nu prea adânc, însă îngropaţi-ne bine. Ne-oţi desgropa apoi după ce va trece d-ici ceata sălbatecilor ceia. Că avem şi acolo pe oarecine să-i îndrepte cât mai departe…” Desigur, era vorba taman despre humbria din mintea şi din trupul cumancei Kara. Cum humbriile vorbeau între ele şi la depărare neînchipuită de om, starostele humbiilor de miazăzi,  din Humbria Văii Îndulcite, Gygnomtt cel Trist, strigă atunce către surata dinlăuntrul Karei, să-i ţină o vreme în loc pe cumani…

Sătenii lăsară parii şi, oftând, se apucară să sape grabnic. Jupân Umbămică, ostenit de lupta cu humbria sa, picotea, însă îngălatul Mucigai, slugă vioaie şi, ca să vezi, dintr-o dată înţelepţită, îi certă şi-i mână pe săteni, de parcă ochii lui ar fi străbătut întunerecul cela adânc.

Muşunoi îl trase de surtuc pe fârtatele său: „Păi cum adecă, megieşe, cum să se-ngroape?!” Dară Mucigai rânji către el: „Păi, n-or să se îngroape numai ei, ci fi-vom cu toţii puşi sub pământ!” Şi, până să-l lumineze el la minte, Zhorryia, o humbrie din cele noi de numai un veac tinereţe, îi şi pătrunse adânc în trup şi în minte slugii. O alta humbrie, de n-o cunosc, se străcură înapoi în Tăcutu. Venise însă întovărăşită de o umbră scumpă, o umbră de om tânăr, de fecioară… „Anicuţa, fată dragă”, murmură oşteanul.

*  *  *

Şi  uite-aşa ajunse nevolnicul de Mucigai căpetenie: călăuzit de humbria dinlăuntrul lui, prinse a porunci straşnic sătenilor. Starostele Jar  îi duse în spatele unor coteţe goale şi surpate, loc făr´ de iarbă, şi făcu acolo semne. Alesese doar patru bărbaţi vânjoşi cari să sape mormintele, căci ăilalţi nu trebuia să ştie nămic, să nu le spuie cumva cumanilăr, când or veni şi i-or supune la cazne. Aşa, nu ştii, nu vorbeşti! Oamenii îşi făcură cruce şi se supuseră. Când totul fu gata, începu fiecare să intre în  groapa sa. Ultimul rămase, să privegheze ca să se astupe bine cu ţărână, chiar Mucigai. „Şi dacă... am uita să vă scoatem iară afar´?” - întrebă într-o doară Jar. "Păi numai cearcă ş-ai să vezi ce se-ntâmplă!  Ăm fi noi acuma ca trecuţi spre Lumea Cealaltă, dar avem slugi credincioase nevăzute, cari vor priveghe pân´ ce trec cumanii. Păi, odată ăi vedea cum ţi se urcă o umbră pi mână şi, pân´ a te scutura de ea, te-i şi trezi cu grumazul prins ca-ntr-un cleşte! Tu cearcă numa´, ţărane, ş-ăi vedea!" Jar îşi frecă barba, în timp ce acoperea bine cu pământ şi pe pe alde Mucigai, cari şopti: "Ascultă dară! Să-i trimiţi p-ăştia patru cu caii noştri, cât mai departe. Cumanii or vedea urmele şi i-or urma. Şi flăcăii s-or pricepe să-şi piardă urma, pe unde-i peatra mai tare. Nu voiu însă ca să-i prinză cumanii şi să afle de noi!". Starostele mai întrebă: "Şi de m-or prinde şi pe mine şi m-or căzni ca să zic?". Mucigai zâmbi: "Au nu vezi că mai îi o gropniţă fără trup? Ai să te-aşezi chiar tu acolo şi flăcăii te vor coperi". Jar se înspăimântă, dar, pe măsură ce humbria Mldassya pătrundea în el, începu chiar să râză. Le zise dară flăcăilor ce şi cum, iară când pământul urcă până la urechea lui Jar, unul întrebă: "Şi de unde vom şti când să ne înturnăm în sat şi să vă scoatem?". Starostele zise: "Să meargă cu voi şi cânele cel roş. Nu-l zoriţi, că nu mai are destulă veaţă-n el! Şi pierdeţi-vă şi asundeţi-vă şi aşteptaţi cât o hi nevoe. Nouă nu ne-o fi rău, n-avea grijă! Iară atunce când cânele roş nu va conteni să latre fără pricină, să ştiţi că astfel vă dăm de ştire…". Din umbră în umbră, de la cele rămase ascunse-n sat, vor afla şi umbrele pribegilor când va fi sorocul.

*  *  *

Ceea ce li se păru lor că vedeau acum, Acolo, în Humbria, era mult mai luminos decât ar fi putut ei crede înainte despre un ţinut al umbrelor, ascuns sub plapuma subţire de pământ, pe sub iarbă, pe sub rădăcini de copac, pe sub izvoare, lipsit de soare, lună au stele… Era ca şi cum ar fi ajuns în Rai! Humbria, marea Ţară de Dedesubt, îi primise prietenoasă. Auzeau aici, fără urechi, glasuri nedesluşite, ca de heruvimi, urându-le un fel de bun-venit fără vorbe, de-a dreptul din gânduri. Acolo, gândul tău cade pe gândul celuilalt firesc, aşa cum ai cânta în noaptea fără stele pe uliţa mândruţei şi ea te-ar vedea şi făr´ să te vadă, numai´ cu inima, doar după of… Humbriile îşi simţeau de departe făptura una altuia şi, chiar dacă, dupe vorba noastră nevolnică, pămâmteană, putem a spune că nu au privire, îşi pipăiau marginile şi era ca şi cum ar fi văzut totul. Humbriile nu vorbesc, căci umbra nu are dinţi, limbă şi buze, aşa cum nici inimă nu are, dar înţeleg bine ce zic, ce-am în gând, ba şi ce-am să gândesc cu gândul curând, şi, mai ales, se pot înţelege împreună vorbind toatele deodată! Mai greu fu înse la început pentru polcovnicul Umbrămică să înţeleagă tot, iară umbra de Mucegai tot îngălată se dovedi şi acolo! Polcovnicul cătă gând potrivit să le mulţumească că îi ascunseseră de mişelia cumanilor de pe urmele lor.  Humbria Şeiinna îl ajută s-o spună nespunând… Ea lăsase pereche din ea şi puţin în umbra Tăcutului, dar aceasta era acum alături de umbra Anicuţei lui, fiica pierdută în acel jar… Humbriile îşi îngăduiau rar să tulbure umbrele morţilor, dară bătrâna Scylyiia ştiuse că numai aşa îl va îndupleca pe oşteanul cel puternic să înţeleagă mai bine firea humbriilor. Să-l domesticească niţel, ´nainte de a-l ruga să le fie glasul lor pe lângă Măria Sa comitele Asen, oprindu-l de la alte mari vărsări de sânge în bătăliile cari se pregăteau, creştin împotriva creştin, o luptă care va înroşi drumurile spre Bizanţ… „Dumneata să nu mai stărui atâta de amar la inimă, că tare multă pace şi bucurie am mai căpătat eu aice” – îi spuse dulce umbra Anicuţei, cea ce pierise pe pământ, aruncată în foc, şi pe care Scylyiia o adusese acu tatălui ei, aşa cum îşi dăduse cuvântul.

*  *  *

Părintele Ilarion atonitul îşi urmă urmele paşilor. Mai fusese el cândva acolo, sub pământuri, ori putea vedea şi ceea ce încă nu se întâmplase? „O hi vreo vrăjitorie la mijloc”, zise. Dară orbul Daniil, care alese a urma pe călugăr, zâmbi. Aci, sub pământ şi sub vrajă, solomonarul vedea ca şi cum ar mai fi avut ochi, însă nu voia să se peardă de unul singur, prea îi plăcea dulceaţa vorbei celuilalt. De-atâtea ori petrecuse ierni prea tăcute în peşteri adânci şi umede, încât pentru urieşul Daniil a auzi zvon de vorbă era ca şi cum ar fi simţit prima dată soarele primăverei spărgând gheaţa de la intrarea peşterii, făcând crengile den sticlă să asude alb şi să plângă… „Nădăjduiesc că nu va fi cu mare primejdie pentru mine că mă supun acum sorţii tale, sfinţia-ta, urmându-te! Aleg însă a te păzi şi întovărăşi, căci pari să duci cu dumneata vreun lucru rar, dar pe care oamenii nu ştiu să-l vadă. De te prindeau cumanii, crez că te-ar fi spintecat ca să vază de n-ai înghiţit vreo nestimată mare, ori vreo cutiuţă cu leacul tinereţei fără bătrâneţe şi vieţei fără de moarte…”  Călugărul zâmbi: „Ei, nevolnicu´ de mine! Da´ de unde oare nestimată?! Nestimatile omului stau numai´ în milostenia den inimă şi glagoria den cap, înţălăpciunea, hărnicia, direptatea…”

Păşeau prin lumina ceea verzuie căutând să ţină drum drept. Dacă călugărul ţinea minte adevărat, intraseră dinspre miazăzi, mergeau dară spre miază-noapte. Mergeau adică bine, unde faţa bisericească trebuia să ajungă, la Cetate… Călugărul nu pricepea însă cum de era cu putinţă să despice astfel cale subpământeană. „Lumea aista-i o colivie de pământ”, îl desuşi mai departe solomonarul. „Tot aşa cum paserea nu ştie cum poate trece de vergelele gratiilor spre a sbura în libertate, ci crede că are ziduri împrejur, tot aşa şi omul îşi închipuie că are în faţă gratii de stâncă, ori de pământ, şi nu poate dară străbate prin pământ au prin peatră. Dacă ai însă credinţă destulă, poţi trece prin pământ precum sobolul! Dumneata, sfinţi-ta, cunoşti ce e aia credinţă, ar trebui dară să ştii şi să zbori, şi să sfredeleşti pământul. Da´ poate o să înveţi ceea ce ştii, da´ nu ştii că ştii…” De sus, începu să picure. Ploua pe pământ? Daniil mirosi însă ploaia neagră: „Cumanii au luat veaţa cuiva”, zise el.

*  *  *

Viteazul oştean Vârtosu ştia că dacă măcar unul din ceata sa va trăi ca să-l povestească, neam de neamul lor vor legăna mai departe povestea vitejiei sale neasemuite. Geaba mori făr´ de spor, că tot mori şi nu te cântă nimene! Mai avusese el prilejul să moară în luptă, dară niciodată atât de limpede, ca singur războinic înfruntând hoarda, fără alt ajutor decât Mitru cel făr´ de cap, da¨ acela nici nu se pune, căci nu are gură să povestească… Ştiuse Măria Sa comitele ce îl rânduise anume pre el să fie staroste sub porunca polcovnicului Umbrămică!

Cumanii îl ţintuiseră acum pe Mitru Treidegete în arcane, căci fără cap şi fără ochi, trupul cela care se apărase cu parul de făcuse cerc de trupuri sângerate împregiurul său nu a ştiut a se feri de sforile den cânepă ce sar pe om precum şerpii. Îl cetluiră la pământ. Pe Vârtosu îl dovediră mai greu, cu toate că o săgeată doar şi l-ar fi prăbuşit în ţărână, înse acest lucru nu ar fi fost unul cu fală, când ei erau atâţia şi nice nu se prea grăbeau. Izvorul sângelui izvorî cât încă viteazul mai călărea şi mai tăiase vreo două căpăţâni, curgea şuvoi sângele vesel den cavalerul cari luptase nu demult şi cu păgânii, şi cu femeile lor, dar şi cu bizantinii, că războinicul se cade să nu-şi aleagă duşmanii –numai´ duşmani să hie!

Sângele său se prelinse încet printre boabele lacome de pământ, însetate vara de orişice umezeală. Sub ei, solomonarul Daniil amuşină picăturile venite de sus şi cari nu iereau ploaie şi dete un răcnet ce se auzi până sus, poate ajunse şi la Dumnezeu, de Acela nu era cumva tocmai acum asupra somnului. „Vine de jos, stăpâne”, zise încet, la urechea cneazului Cuvurlui moş Huskay „meşterul”, ghicitorul în stele. Fusese şi el în miezul luptei, fără să lovească însă, căci nu purta arme. Nice nu avea nevoie, căci pre el nu îl atingea sabia ori săgeata, iară oamenii cam morcoteau pe sama cestei blestemăţii nemaivăzută - numai stăpânul îl răbda viu! „Unul dintre ceştia ce se auzi de dedesubt e solomonar, dară nu-i mai văd umbra pe pământ şi nice mort nu-l simţ”, zise vraciul. „Solomonar?” – vru a şti căpetenia Cuvurlui. Iară dibaciul vraci îl desluşi, cu glas numai pentru stăpân, căci cu toţii din ceată erau de anul trecut buni papistaşi, deprinşi a vedea mai bine pe rug necredicioşi de feliul lui Huskay.

*  *  *

Oşteanul nu uitase să strige, cu ultimele lui puteri, un strigăt de luptă şi de moarte, care se auzi pââână departe, în satul în care restul tovarăşilor săi tocmai se piteau atunce în tainice morminte şi se auzi şi până jos sub pământ, unde urechile cele adânci ale solomonarului Daniil au înţeles… Era un strigăt de victorie: AŞA se moare! Vitejeşte! Cumanii năvăliseră apoi asupra sa chiar în timp ce el se prăbuşea de pe cal, dar nu-l hăcuiră, căci le trebuia acel strai străin frumos, adus de peste mări şi peste ţări, poate chiar den Ţara Sfântă… Sângele lui se scurse însă printre petre, prin ţărână, şi murdări numai puţin mândreţea de pieptar.

Oamenii căpeteniei Cuvurlui cercetau acuma trupul şi bunurile Vârtosului. Sabia, dintr-un oţel nemaivăzut, căutase oşeanul s-o curme în două, ca să nu le cadă pradă cumanilor, însă oţălul călit în trup de om nu se rupsese. Găsiră asupra mortului şi o pungă cu numai câţiva pitaci, nezimţuiţi, dară, la chimirul lat, den pele netedă de bivol, găsiră o cheiţă lucitoare. Au ce comoară se deschidea cu acea? Hatmanul Cuvurlui o ceru, o ascunse-n sân şi hotărî să cate bine printre bunurile fugarilor ceia, când i-or ajunge din urmă, lada cu comori, ori sipetul cu lucruri de cele scumpe, ce se deschidea, de bună seamă, cu acea cheiţă...

Cumanii deşelară apoi caii, grăbindu-i şi lăsându-l pe oştean gol şi prăbuşit în drum, o luară spre satul aflat asupra nopţii, dinspre care nu venea miros de fum şi nice vreun zvon… Târau, prins în laţuri, pe Mitru ăl făr´ de cap, iară praful nopţii se rădica în urmă-i nevăzut. Păcat că arătarea nu putea şi striga de durere, pentru slava urechilor lor...

În satul mort parcă se aprinseră doar câteva făclii subţiri, temătoare, numai după ce această ceată intră cu zarvă mare pe uliţele de pe marginea cărora bordeie sărace se căscau în pământ, precum neşte gropniţe neacoperite, urât mirositoare. Găsiră numai vreo două case mai răsărite, înse doar cu o odaie şi la prispă cu stâlp de legat calul stăpânului, dac-ar fi venit stăpânul până aci. Sătenii, cu cămeşi rupte şi speriaţi, nu ştiură să spuie însă decât că da, a fost o ceată de oşteni, însă trecuse. Se putea lua urma cailor. Mâne…

*  *  *

Căpetenia Cuvurlui hotărî atunci să mâne pentru noapte ceata chiar în acel loc. Sătenii speriaţi nu puteau fi o primejdie, iară o cercetare pe lumină avea să-i ducă de bună seamă la comorile închise în oarece sipet, pe care cheia războinicului vlah anevoie răpus de cumani îl va deschide, desigur. Moartea ostaşului Vârtosu avea pesemne să-i umple acuma de bogăţii pe nesăţioşii cumani, iară Cuvurlui strânse cheia cea mică, cu mare nesaţ…

Dimineaţa, ceata cumană cercetă fiecare ungher, dară nu găsiră decât urme de cai. Îl mânară pe Mtru, cel fără de cap, să ia urma pribegilor, însă cel poreclit Treidegete rămase prostit în loc, fără a şti ce drum anume să aleagă. Ori poate că slujitorul descăpăţânat nu se depărta de acele morminte, însă cumanii nu aveau a şti ce anume se ascundea sub movilele noi de pământ…

Dar iată povestea cheiţei de la care hatmanul Cuvurlui aştepta bogăţii. Acum câteva toamne, războinicul numit Vârtosu se înturnase de la cruciadă în satul seu de la râul cel mare Istros, la vreme pentru a porni iar cu mare puhoi, sub steagul Măriei Sale Asen, împotriva bicisnicului despot Comnen, stâpânitur al Epirului şi Salonicului, pe care îl prăbuşiseră atunce în praful sângerat… Înainte, voinicul se pusese însă, în cruciada împotriva pagânului, în slujba unui nobil normand, Bohemund de Taranto. Iară acela prinsese mare drag tocmai de vlahul nostru, încât ades îi desluşea taine numai ale lui. Normandului îi pierise de ceva vreme soaţa, aşa că nobilul încredinţă servului şi mai mult prietenului său vlah şi cheia, şi ceea ce se putea deschide cu ea: centura de castitate a doamnei sale, o alcătuire den oţel ce strângea mijlocul femeii şi nu lăsa nici mădular strein să pătrundă hoţeşte în casa moştenitorilor, în lipsa stăpânului şi domnului casei. Ei, nu că seniorul ar fi bănuit ceva, dară cruciadele ţineau prea multă vreme, iară ispitele puteau pândi de peste tot… Ca zălăg al preţuirii normandului, Vârtosu păstrase până acum, fără a-i vedea folos, centura de castritate, într-o desagă pe care cumanii o găsiră a doua zi, în coburii viteazului. Sătenii le mai aratară şi neşte morminte proaspete şi urmele de copite ale cailor ce o luaseră parcă spre miazăzi. Iară cumanii rupseră câteva ostreţe, surpară câţiva pereţi şi o luară îndată după urmele cele.

*  *  *

Acolo sub pământ, durerile nu puteau fi decât povestite humbriilor mai deştepte. Cele mai încete la gând nice nu puteau pricepe cum este să te loveşti şi să strigi de durere. Nu era acolo nice durere, nice întristare, dară nice colţ de plai verde nu era acolo, în ţara umbrei, în ţinutul Văii Îndulcite. Era o lumea a păcii, pe care o stăpânea, cât nu se rădica vreun altul la fel de răbdător şi de cu minte, starostele humbriilor de miazăzi, Gygnomtt cel Trist. O, ar fi vrut şi dumnealui să colinde lumea largă de deasupra, să umble odată cu umbrele paserilor călătoare, înse nu-i îngăduiau datoria faţă de celelalte humbrii şi mila de oamenii de deasupra - umbre ce aveau însă şi mădulare, şi plete, şi haine, şi alte lucruri netrebuitoare, dar le trebuiau mereu alte lucruri de la alţii şi de aceea mereu purtau harţe şi războaie. Abia atunci simţeau humbriile, şi ele, ce înseamnă durere, dară era durerea oamenilor de la faţa pământului, strecurată până jos, îndoită cu apa depărtării, picurată printre rădăcini şi borte de şoareci şi crăpături de uscăciune ale pământului.

Umbrele celora den ceata jupânului Umbrămică învăţau acum de la humbrii darurile bunăvoinţei, al înţelegerii şi al păsării de ceilalţi. Măcar, umbrele oştenilor găsiseră şi aci o ţâră den lumea lor omonească. Humbriile împrumutaseră de deasupra de pe pământ şi aduseseră acolo, în întuneric, unde nu ar fi fost nevoe de ele, umbre de jeţuri, de steaguri şi de case, umbre de ulcioare alcătuite acum din cea mai firavă negură, de se spulberau la o atingere mai otărâtă. Dar şi umbre pe jumătate însufleţite - de cai, cu frica lor de bici cu tot, de paseri, plutind aci fără să ştie pe umbra cărui copac să se aşeze, umbre de drumuri, umbre de reci fântâni… De multă vreme începuseră humbriile să tot împrumute şi să ducă în ţara lor umbre fără folos pentru ele, tot aşa cum muierile noastre au prins gust să poarte straie noi, den aţă străvezie scoasă din gogoaşa unor viermi aduşi în taină din Hindia, ori podoabe den chihlimbar, nestimate scumpe, în loc de mărgele din lemn sau lut frumos vopsit…

*  *  *

Sufletul, la despărţirea de trup, şi tot mai cată după bucate şi după vin ori după sonuri, dară curând se deprinde să nu mai jinduiască cele pământeşti. Dară până acolo, tot îşi mai simte o vreme mădularele şi durerile în oase, rănile, dară şi grijele şi tot i se mai pare că îi este foame şi sete…

Tot aşa este şi în lumea cea nedesluşită a humbriilor: cei ce pătrund den afară au nevoie, măcar la început, de umbră de lucruri de pre pământ… Altfel, jinduiesc! Se dovedi dară că şi pentru rarii oaspeţi ce erau duşi, ca acum, să viziteze Humbria Văii Îndulcite, marele ducat de miazăzi şi De Dedesubt, pentru ei umbrele cunoscute, de lucruri de folos în lumea oamenilor, chiar de erau plăsmuiri mincinoase, erau încă binevoite! Altfel, întunerecul era acolo orbitor ca şi orbirea den soare, că nice în soare nu ar putea privi oarecine cu ochii deschişi: de prea multă lumină nu vez de cât lumina, iar fără umbră, nice lumină nu poate fi. Sub pământ, era atâta întuneric încât lipsa luminii nice nu se mai deosebea. Dar la ce îţi trebuia ţie să ai ochi, la ce-ţi trebuia lumină, la ce-ţi mai trebuia ţie durere ori plăceri trupeşti, când toate simţirile erau acolo line, iară umbră cu umbră se îngemăna fără grabă şi  fără istov, umbra trecea din una în alta cunoscându-i pe dată totului tot celeilalte, şi gând şi alcătuire?

Chiar pe deasupra lor, ca şi cum nice n-ar fi fost, cumanii trecuseră, năruind păreţi, bordeie, spulberând bulgării de pe mormintele lor proaspete şi plecaseră în vânt, urmărind de bună samă calul  polcovnicului şi pre cei ai soţilor săi, cai duşi de săteni departe, ca să li se peardă urma copitei în prund. Armăsarul polcovnicului avusese bătute în copite, lucru nou pe la noi, bucăţi lungueţe den fier, ca nişte încălţări trainice de cal: potcoave, cică.  Iară sătenii le scoaseră, ca să nu rămâie semn de ele pe drum, apoi le pipăiseră şi se tot minunaseră… Ascunşi în desişuri, văzuseră apoi cum caii cumanilor vin cu nările adulmecând a cai străini, dară fără folos. Îl văzură şi pe Mitru ăl făr´ de cap mânat încolo şi încoace, dar tot fără folos, ba şi pe Kira, mânându-şi humbria prin umbra sa, să găsească urma. Fără folos nice acum, căci humbria doar asculta, fără să spuie nămic…

*  *  *

Să fi fost trei răsărituri? Să fi trecut trei apusuri preste ei? Păi, sub pământ parcă trecuseră vremi întregi! Într-o înserare fără stele sau o zi fără soare, acolo, în Humbria subpământeană. Într-o noapte întunecată ori o zi fără de lumină, Ummu, humbria polcovnicului Umbrămică, întrebă dacă primejdia trecuse ori nu. Iară Gygnomtt cel Trist, starostele humbriilor, cel bătrân precum vremea, trebui să-i spună: cumanii ceia se risipiseră. Ştia asta de la umba Karei, care trimisese vestea cu umba unui lăstun. Ummu mulţămi, în locul polcovnicului, şi spuse că trebuie să se întoarcă. Gygnomtt îi spuse că nu are cădere să-i oprească, dar că toate cele văzute în lumea păcii de sub pământ ar trebui să-i hotărască să-şi sfătuiască mai bine stăpânii. Altfel, humbriile ar trebui ele însele a se război cu oamenii… Umbra cânelui celui roş fu tot acum înştiinţată, iară câinele urlă aşa cum niciun câne nu urlase vreodată. Iară sătenii, temători, se apucară degrabă să le dezvelească mormintele. Mai greşiră, scoţând afară câte un mort de tot, dară până la urmă, unul câte unul, îi scoaseră afară pe cetaşi, cari şi se treziră, ca dintr-un lung somn. „Lung somn am mai avut!”, se întinse Mucigai, deschizând ochii cât cepele de toamnă. Polcovnicul se trezi şi el şi pe loc se rădică, ca şi cum nici n-ar fi zăcut înainte. Porunci să se adune cu toţii. Sătenii le înturnaseră, pe alt drum, caii, aşa că încălecară. Câţiva gologani fură puşi în palma unuia dintre ţărani, drept mulţămire. Ummu, care era o parte din tânăra Şeiinna, îi cerşea stăpânului umbrei să mai stăruie locului, dară datoria faţă de stăpân era mai aprigă şi Umbrămică dădu pinteni armăsarului. Încălecară dară.

„Acum, cum oare dăm de părintele?” - îşi întrebă ceata polcovnicul Umbrămică. Erau câteva drumuri pe care călugărul şi solomonarul puteau fi cătaţi, dacă aceştia nu fuseseră cumva ucişi de cumani. De unde să ştie ei că ăştia doi deschideau încă o cale tainică pe sub pământ? „Poate că ţin drumul dintru început, spre Cetate”, trase nădejde polcovnicul, hotărând, însă fără tragere de inimă, să urmeze acel drum măcar o vreme. Poare că totuşi ave-vor noroc - mare-i Dumnezeu!

*  *  *

Pre robul numit Oasinegri nu vrură să-l îngoape sătenii, dară nice adăpost nu-i dădură: o gură în plus! Ştiindu-şi stăpânii cei noi în pământ, robul se încumetă să se ţină slobod. Se furişase afară din sat şi mersul îl duse cât mai departe de Cetate. Prin pâcla dimineţii, nici nu zări hăul despicat în mijlocul drumului. Drumul se surpase şi părea lacom să soarbă pe nesocotitul ce se încumeta să păşească mai departe. Oasinegri strânse cu tărie drugul pe care îl furase din sat, ca să se apere de câni ori de vrăjmaşi, însă glasul solomonarului Daniil, venit de gios, îl desluşi să nu se teamă. Aşa, robul îi ajută pe cei doi să se rădice binişor den groapă, căci vrăjitorul era orb, iar călugărul Ilarion, cam fără putere şi orbit de lumina zilei cari se rădica preste ei. "Zis-am io că n-avem a ne teme să ieşim?" - spuse cu trufie parcă urieşul solomonar, dară părintele murmură atâta: "Mari-i Dumnezău!" Vrăjitorul se apucă să-l descoase pe rob şi află despre soarta celor scăpaţi în pământ de urgia cumanilor. "Noi trebuie să ajungem musai la Neagra, cetatea comitelui Asen, căci chiar acolo fost-am trimes", spuse călugărul. „Părinte, drumu-i cu domneta, io n-am poftă de lanţ, dacă tot mi s-au dus în pământ stăpânii. Auzit-am că la miază-zi ar fi un loc unde şi robii ca noi vieţuiesc liberi”. Daniil dădu den cap: „Băiete, nicăieri nu este omul slobod, fiecare are un stăpân deasupra, până şi stăpânii stăpânilor…”

Însă chiar acum auziră cu teamă tropot de cai şi calea le fu tăiată de-un călăreţ galopând în faţa morţii. Din spatele său năvăleau trei lotri, călărind deşelatelea pe cai iuţi: ţărani răi, din cei cari pradă turmele de la Dunăre. Urmăritul nu avea scăpare, însă Oasinegri sări lăturiş, învârtind drugul deasupra capului. Astfel doborî unul dintre tâlhari, iar un altul îi luă sama şi întoarse din drum. Străinul se înturnă şi el, doborând pre al treilea. Numai că se prăvăli şi el, apucat de degetele tâlharului, iară acela i se sui pe piept. De nu se înturna ţiganul, cari abia ce terminase pe-al doilea lotru, părintele ar fi trebuit să-i cânte prohodul. „Simţ sânge, părinte, desluşeşte-mă şi pe mine”, ceru vrăjitorul, însă călugărul tremura ca varga.

*  *  *

Călăreţul părea să fie strein de ţară. Era ori frânc, ori venetic, căci avea o fiară, un leu, brodat pe piept, cum poartă şi pe hreb cei din ducatul Veneţiei. Streinul  se dovedi însă a fi frânc, iar Daniil, care învăţase în veaţa sa lungă mai din toate, îi înţălegea vorba, aşa că le spuse şi celorlalţi care îi era aceluia voia. Oşteanul, Roland Levieux pre numele său, voia a şti dacă n-au văzut pe unde au trecut un rădvan mare. Află astfel că da, părintele venise cu acel rădvan, altul nu mai era din ominii ce veniseră cu acela. Şi că nice alte bunuri potrivite a fi păstrate nu găsiseră cei din ceata polcovnicului Umbrămică, acum nu să ştie pre unde răsipită. Frâncul păru mulţămit de răspuns, aşa că îi spuse vraciului să-i tălmăcească şi robului, înainte de a-i da aceluia cele ce i se cuveneau. Şi se lumină pe loc, văzându-se băgat în seamă acel Oasinegri, cari încă mai strângea cu coarda de arc grumazul unui tâlhar dând  semne că pâlpâie în el o bură de veaţă. Desigur, salvase veaţa străinului şi se aştepta să fie şi răsplătit cum se cade. Cu aur, poate, poate cu vreo haină - ceva… Dară viteazul frânc se stropşi la ţigan: „Cum cutezat-ai, câine, să-mi sari, mie, viteazul Roland Levieux, în ajutor?! De-mi vărsam sângele, mi-l vărsam măcar cu înţeles! De scăpam, scăpam prin sabia mea! Mai bine mă scuipai!”

„Bine, da´ ăia ierau trei, oară domnia ta numa´ unu´… Iertare, înălţimea-ta, însă cu un tâlhar aşezat greceşte  pre peptul dumneatale, fără paru´ mieu acu´ cânta cucuvaua prohodu´!” Daniil tălmăci pre frânceşte, iară domnul îi dete a dreptate din mână, făcu niţăl den cap a lehamite, dar tot îşi repezi paloşul lat în beregata salvatorului. Ăla se prăbuşi răpede, cam cum se surpă trunchiul vechi de copac lăsat pe foc până a ajuns ja: odată cade în puzderie! Cavalerul avusese milă să nu-l facă să simţă durerea paloşului!  „Măcar pe ultimul de mi-l lăsa mia!” - murmură dumnealui Levioux, dară Daniil gândi că nu se cuvenea să mai tălmăcească şi asta.

„Porni-vom dară cu toţii către cetatea comitelui Asen, ce anume m-a năimit să însoţesc orişice ar fi fost întru acel rădvan”, spuse, iar Daniil tălmăci. Cum ceata lui Umbrămică nu dăduse semn, comitele grăbise lucrul.

*  *  *

Frâncul se gândi mai întâi să-l îngroape bine, creştineşte, pre acel rob Oasinegri, cu ce vorbe auzise el că se cam zic în astfel de prilejuri, ba cu ce mai ţinea şi el minte că auzise pe la îngropăciuni. Pentru că nu voia să-l strice pe părintele, lăsându-l să slujască, cari părinte se vădea a fi singurul lucru rămas dintru acel rădvan răsipit de lotri şi dară musai trebuia dus comitelui! Dară mai ´nainte, le Vieux se rugă anume pentru el însuşi şi mulţămi Celui de Sud că, uite, iară îl scăpase, trimiţându-i în ajutor tocmai pre acel mujic nevolnic şi nenorocit. Băiet tânăr, cu multe în faţă pe drumul vieţii, doar că gata, aceasta i se isprăvise! Bine că era un egipţian cu piele tuciurie şi nu vreun ficior de boier, murmură jupân le Vieux, după un Ave Maria.

Dară cine să sape cea groapă? Păintele Ilarion trebuia musai ferit de osteneală şi dus în bună pace la Cetate, iară Daniil vrăjitorul nu ave lumina ochilor, urma ca orbetele! Cavalerul tare i-ar fi luat capul, de nu s-ar fi temut de farmece lăsate de acela în schimbul morţii… Ei, presără chiar el, atunce, neşte fire de iarbă uscată, cât să nu se vază tot trupul rămas fără viaţă al robului ţigan, şi zisă că, cu puterea sa de cavaler, îl dezleagă pre rob de robie, şi purceseră.

Pe drum, frâncul se canoni să afle mai multe de la călugărul atonit, înse acesta ori chiar nu ştia, ori prost iera, ori se îndârjea să nu ştie de ce merge el la Cetate!

În urma lor, un roi de ciori potrivit de mari zbura ferit, cât să nu-i tulbure pre oamini, ori cât să nu-i scape. Ar fi avut crăpăt destul de-l ciuguleau pe robul mort, însă ori erau lacome, ori foarte deştepte, gândindu-se că mai multe hoituri mult mai bine le venea; doar să aibă iele îndestul noroc pe drum şi să mai moară vreo doi… Ori poate chioarele chiar nu văzuseră hoitul cela sub ierbi… Privii însă spre umbrile pe pământ ale celor ciori sfrijite, parcă moarte şi uscate în vipie, şi le văzui umbrile prea dolofane foarte. Oare nu călătoreau, odat´ cu ele, şi cele spurcate de humbrii? Solomonarul Daniil, ce simţise oarece, zâmbi a râde şi amuşină cerul spre cele zurătoare negre precum dracul, dar şi iele făpturi ale lu´ Dumnezău…

*  *  *

De din zori, pre Măria Sa comitele Asen Îmbăcatu-l-au mai mult slugile, deşi dumnealui, obişnuit a se îmbrăca singur,  mai nu se lăsa. Măria sa Ioan Asen, comite de Zalmox şi stăpăn al Ţinuturilor Joase de la miaz´zi ieşi iute în pridvorul iatacului său, făr´ s-o mai aştepte şi pre dumneaei Doamna Anamaria. Ieşi făr´ să-şi încingă spada şi neacoperit, căci ca un fum venea praful purtat de vânt dinstre călăteţul ce se apropia, împingând din urmă doi moşnegi, unul lung şi urieş, altul uscat şi scund, împiedicat în sutana lungă, ca pentru altul…

Puiul de lighioană, acel leu mic den cuşcă urlă atunci şi ne înfioră pre toţi cu răgetul lui mare. Mai crescuse un pic, dară acum stăpânul îi îngăduia să sfâşie. Înnegurat, comitele Asen, care ţinea să i ne închinăm sub numele de împărat sau de ţar, se pregătea, de bună seamă, de o faptă vitejească, cu mult sânge care să curgă în luptele ce, desigur, vor urma – aşa hotărâse în marele sfat. Se şoptea că oamenii noştri vor ataca Bizanţul, unde va fi fost şi acela, aşa cum un puric soarbe sângele unui urs fioros, fără ca ursul să şi moară…

Poate că stăpânului Asen i se făcuse să moară în sfârşit şi dorea să ia şi pre cât mai mulţi dintre noi cu el pe Lumea Ailaltă! Stăpânii Galeşi, Cei-fără-de-capăt, cari trăiesc, binecuvântaţi, cât Lumea, ţin păcile şi tocmesc înţelegerile între popoare, dară atunce când se satură fac lucruri necugetate, stârnesc anume zaveri şi răsboaie mari, ca să le rămână în urmă măcar numele de viteji foarte, de vreme ce numele de împăciutori nu rămâne scris în istorii şi lumea di urmă îi uită…

Pe poarta cetăţii tocmai intra, călare, cavalerul frânc năimit pe bani grei de comite ca să-i aducă în sfârşit, în bună stare, orice s-ar fi găsit  în acel rădvan. Jupânul Roland le Vieux nu îi împunsese cu spada den urmă pe cei doi uncheşi pedeştri, pre popă şi pre solomonariu, dară nici nu-şi lăsase pasul calului seu prea moale. Aşa, nice pământul nu se mai despică, să-i scape iară, căci solomonarul Daniil era la istov, nu mai ave atâta putere…

Măria Sa Doamna Anamaria îl ajunse degrabă den urmă pre stăpân. „Iată, doamna mea – îi şopti el – a sosit şi Darul! Acel călugăr face cât greutatea lui în aur şi nestămate!”

*  *  *

Doamna Anamaria foarte se miră: „La ce folos un biet popă? Ajunge că ai biserică! Credeam că dumneata aşteptai de la drum tainic oarece ciubere pline cu ducaţi den aur zimţaţi, ori grămezi de fer, pentru fierarul oştii, ori chiar arme, trebuitoare acuma războiului…”  Măria Sa Asen zâmbi a râde şi i-o întoarse blajin soaţei: „O doamnă înaltă precum dumneata, învăţată zici şi în taina neîngăduită muierilor de a şti deosebi o slovă latinească de altă slovă latinească, va înţălege acum preţul acestui Dar pre care l-am cerut şi, iată, har Domnului, îl am!” Şi-i lămuri Doamnei, pentru întâia oară, cât de greu găsiseră oamenii săi de taină Darul. Că bogăţie mai mare decât ştiutul slovelor de multe feliuri (latineşti, d-ale acelor Chiril şi Metodiu, chiar în semne vechi egipţiene ori de-ale chitailor de la Soare-răsare) îi ierea mai cu folos decât cea mai însemnată oaste! În largile noastre ţinuturi, singurele slove, rămase însă necunoscute de înţăles nouă tuturora, sunt doară cele de pe petre de mormânt de din vechi, din vremea machedonului Alisandru ori a lui Ler împăratu´. Sunt slove latine ori şi mai vechi, greceşti, săpate-n peatră, nu rareori dăugate cu scrijăliturile ciobanilor ce astfel lăsaseră semn că şi ei  trecuseră şi ei pe acolo… Ori, unul ce ştie scrie, precum părintile Ilarion, către alţi crai, episcopi ori conducători streini de oşti pre care-i comitele vroia să-i alăture în luptă, putea tocmi în slove poruncile şi rugăminţile şi ispitirile ori vrăjbile Măriei Sale, ori pre coajă de meseacăn, ori pe pânză dalbă dă in, ori mai bine pe pielicele de miel. Şi se zice că-n ţări bogate den Apus, dar şi den Răsărit, sunt astfel de lucruri legate, numite cărţi, pentru întocmirea uneia trebuind burţile a o sută ori două de miei şi mioare tinere, iară pentru coperte, piele groasă, de bivoli. „Va veni vremia, doamnă, când lumea noastră va fi plină de astfel de cărţi şi cin´ să le citească atunce? Şi adus-am, cu mare trudă, pe cel ce va şti ceti. Şi las´ c-o veni ea şi vremea aia, prestre câteva sute de ierni, când o avea şi ce ceti. Pân´ atunce, voi deprinde vreo slugă destoinică să  ducă mai departe darul acesta atunce când părintele se va sfârşi.” Doamna Anamaria dădu însă neîncrezătoare den cap.

*  *  *

Ceata polcovnicului Umbrămică ajunse la Cetate abia a doua zi în zor, dară slujitorii Măriei Sale Asen aşteptară pân´ ce soarele se ridică de-o suliţă sus pe cer, până să-l tulbure pe stăpân cu vestea. În veacurile în care trăise, oasele comitelui Asen se făcuseră tot mai grele şi se cereau pesemne la pământ - altădată zorii îl prindeau de-acum în şa… Stăpânul porunci, fără să se încrunte, să fie puşi în fiare nevolnicii ceia. Avusese toată nădejdea în ei şi, dacă n-ar fi avut norocul să găsească un condotier pe care să-l cumpere scump, pe dumnealui Roland le Vieux, Darul ar fi zăcut acum spânzurat sau hăcuit de tâlharii ceia de cumani!

Şi, cu siguranţă, urma să piară toţi cetaşii, rădicaţi în furci, căci nu împliniseră porunca întocmai. Doar jupânului Umbrămică nu-i vor pune ştreangul den cânepă uscată, recunoscându-i-se cinul înalt şi faptele aprige den trecut în slujba stăpânului: lui anume, în mila mare a comitelui, i se va tăia capul. Doar pe Mitru cel cu cap nu se cuvenea să-l despartă de căpăţâna sa, dacă tot îi mai fusese mutată o dată de pe trupul mlădios dintâi… Acela oricum nu mai era bun de nămică, căci nu ştia a trage cu trei degete coarda arcului, precum ştrengarul ce-mi fusese…

Îi lăsară acum, legaţi cât să se vadă bine că sunt pedepsiţi, sub un nuc straşnic, la umbră. Iar cânele cel roş era şi el, cine ştie de când, şi el acolo, într-o parte, cu urechi ciulite şi privire turbure. După el, că părea a alcătui o mantie lungă ce se-ntindea den spatele umbrei sale şi umplea drumul pân´ ce parcă se pierdea hăăăt, în zare, veneau ele, humbriile…

Tânăra humbrie Şeiinna găsi atunci calea să se agaţe de umbra unui străjer sfrijit şi să meargă la Ummu-al ei, parte den umbra polcovnicului. Şi ţinură sfat de taină, căci multă vreme nu mai era, înainte de vecernie fiind sorocul morţii lor pre acest pământ, loc de întristare. Gygnomtt cel Trist, starostele humbriilor, pândea prilejul să intre în umbra stăpânului cel mare, comitele Asen, fratele lui Petru… Iar prea-bătrâna umbră Scylyiia, fără de teamă căci era făr´ de vârstă, merse cu umbra unei slujnicuţe, nebăgată în seamă, spre iatacul doamnei Anamaria…

Daniil solomonarul, a cărui soartă nu fusese hotărâtă, simţi humbriile şi zâmbi.

*  *  *

Doamna tocmai răsărise den iatac şi îl prinse pe marele stăpân de mână: „Au oare nu poţi opri trimesul oştii tale la luptă? Pământul iar se va-nroşi de sânge şi păcatul vă va păta mâinile!” Doamna Anamaria vorbea acum hotărât, prea hotărât, nu îndrăznise niciodată se rădice glasul la şoţul şi stăpânul ei. Şi parcă nice nu mai era glasul ei. Îi poruncea de bună samă bătrâna umbră Scylyiia, pitită în umbra doamnei, iar comitele înţelese asta uitându-se mai cu luare aminte la cele două umbre primite de femeie de la un singur soare. El călcă atunci, parcă cu nebăgare de samă, pe una den umbre, dară soaţa sa stărui: trebuia să poruncească ominilor să se bucure de pace, să agaţe paloşele-n cui. „Dară cumanii ceia? Cumanii s-au şi răsvrătit, au rupt pacea cu mine”, spuse el. Doamna zâmbi însă, aplecându-se să-i sărute mâna soţului său: „Să n-ai dumneata grijă, că are cine vorbi pentru NOI acolo.” Şi chiar aşa şi era: sălbatica şi frumoasa Kara dusese umbrele ei înapoi peste Valul lui Traian şi den acea noapte iscoadele noastre nu mai văzură călări de peste troian!

Ummu tocmai îi şoptea tinerei humbrii Şeiinna, în limba lor de întunecimi şi valuri de negură, că nu-l va trăda pe stăpân, însă după ce acesta îşi va pierde capul vor nunti, ca umbre slobode de stăpân. Dară Şeiinna îl desluşi: „Stăpâna voastră, doamna aceea din care vorobeşte bătrâna, vechea  noastră mătuşă Scylyiia, îl va îndupleca pe marele vostru stăpân să ierte ceata lui Umbrămică şi să întoarne războiul. Altfel, nu va fi om pe pământul acesta ce n-ar avea o humbrie pregătită să-l stăpânească!” Era osteneală, trudă mare, chiar durere, să te statorniceşti tu, umbră slabă, în sufletul neumbrit al omului, dară numai aşa puteai cruţa durerea care, odată revarsată pe pământ, ajungea şi în lumea blajinilor de sub pământ.

„Cum pot să dau înapoi?”- tocmai zicea, încet, comitele Asen, numărând însă cu teamă vulturii, şoimii, stârcii, berzele şi vrăbiile aşezate, deasupra umbrelor lor ascuţite, în înaltul crengilor. Şi vulpile, câinii, iepurii, şobolanii şi catârii care îşi lungeau umbrele spre ei. „Oamenii vor vedea o minune, vor înţelege că aşa a vrut Dumnezeu”, zise dumneaei, făcând semn. Pe dată, umbre fulgerară spre păreţii albi ai bisericii, urcară şi luară acolo forma unei întâmplări: Judecata de Apoi. Numai că umbrele erau acum în culoare! „Iată, Dumnezeu ne-o trimes semn de pace!” - strigă Măria Sa. Şi îngenuncheară cu toţii.

SFÂRȘIT

Citit 4121 ori Ultima modificare Vineri, 26 August 2016 16:26

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.