* Violeta Craiu - Versuri rătăcite în Balta Brăilei, Editura Pim, Iaşi, 2014
Cu modestia care-i stă bine oricărui poet, Violeta Craiu, o prietenă a Galaţiului literar, îşi asumă de la moto-ul din Jan Skácel condiţia de mediator, de autor de omilie, după cum spunea şi un Tarkovski. Iată versurile din moto, ale poetului ceh Jan Skácel: „Poeţii nu inventează poemele/ Poemul e undeva, acolo, înăuntru/ De foarte, foarte mult timp, el e acolo,/ Poetul nu face decât să-l dezvăluie”…
Poetul este doar atent la „dictarea” misterioasă a demonului, în acest caz o divinitate a unei altfel de Delte, intrată deja în marea literatură prin scrierile unui Panait Istrati sau Fănuş Neagu… Pe cărări de gânduri, „tainice gânduri din nicăieri”, aparent nicăieri, tărâm misterios („ce mister admirabil”!) al imaginarului, dându-ne, printre altele, un Neverland al zânelor şi al lui Peter Pan, Violeta Craiu, „ca într-o poveste neterminată”, „operează” cu „îndoieli, amintiri, deziluzii”, Nostalgia ca o mare zeiţă a negurilor şi a cuvintelor incandescente, luptând pentru tărâmul nimănui dintre o Lumină şi „altă lumină”!
Într-un fel, poemele de aici sunt schiţele tuturor poveştilor pe care nu le-a mai scris (pe scriitoarea Violeta Craiu am cunoscut-o la început ca prozatoare, prin romanul „Anemona”, lansat cu fast la Biblioteca V. A. Urechia, cu ani în urmă, dacă nu mă lasă memoria), despre care scrie în poemul „Tăcere”, prima strofă având aparenţa unui poem-tanka: „Luminişuri irosite de soare/ peste cuvinte/ şi peste toate poveştile/ pe care nu…”
Risipind „monotoniile vieţii/ în bucurii” lirice, Violeta Craiu resuscitează un pastel metafizic aproape uitat sau mai greu de regăsit în puzderia de producţie lirică contemporană… Substanţa materialo-spaţială pe care o foloseşte, asupra căreia se poate medita blagian-băncilăscenian, este, după cum vă daţi seama din titlul volumului, Insula Mare a Brăilei… Rătăcirea este tot una metafizică sau a-fizică, pentru tot ceea ce nu s-a întâmplat, dacă vreţi, dar un zâmbet pare a-şi revendica un înger: „Pentru ceea ce nu am făcut/ speranţa zâmbeşte/ printre lacrimi şi jocuri false.” (p.11, nu voi exagera cu paginile, dar citatele sunt din cartea doamnei Violeta Craiu).
Realitatea este, într-un fel, pretext pentru a scrie despre… Inexistent, Neştiut, „mările pe care nu le-am colindat”, despre toate minunatele lucruri sau fapte care, aşa cum scriam mai sus, nu s-au întâmplat. Sunt poeme şi despre cioburi colorate, hesseniene sau nu, din „inexistente vieţi paralele”. Poemele îi sunt „stranii urcuşuri” care se alimentează din „flacăra subţire// inefabilă”, poate dor, poate suflet… Apropo, focul are vreo greutate sau tot 21 de grame? Exagerez desigur, impresionist sau nu, dar Violeta Craiu ar fi subiect preferat pentru un Gaston Bachelard şi… reveriile Dunării şi ale Deltei sale: „Dunărea săpa adânc şi nemilos/ anafoare/ pământ şi ape şi eternităţi.”
Analiza eternităţilor, de ce n-ar fi mai multe, după fiecare univers posibil, adică plurivers, nu este posibilă fără întovărăşirea cuvintelor, deşi, într-un fel, cele ale poetei „au un trup devorat/ de neîncredere”, deşi sunt „regine ale nopţii”, „devin tot mai rare” pentru… a scrie despre singurătate, aşteptare, rătăciri, atingeri, aproape obsedante tăceri şi Tăcere. Cuvinte pentru a renaşte o lume în care hamalii dănţuiesc, dănţuiesc, vânturile aduc prafuri de şerbeturi uitate şi fine, dinspre Istanbul, vapoarele ruginesc în „neîncepute ape”, o lume în care „ceva nebunesc se naşte/ şi pătrunde tot mai adânc:/ lut, lut, lut…” Poate este o lume promisă, după cum aflăm dintr-un „Cântec” (p.20), învecinat pe pagină cu nişte „zori viclene” care sting vise omeneşti, atât de omeneşti. Doar „echilibrul insomniilor e în derivă”!
Poezia Violetei Craiu aşteaptă, sau pare că aşteaptă, la un moment dat, mâinile de lut ale unui Omar Khayyam („iluzie rebelă/ învăluită în umbre/ te regăsesc în trupul meu de lut”), care poate ar spulbera ameninţarea vremii când poemul nu va mai adăposti omul care mai are forţa de a visa „sub alte dimensiuni”… Patetismul, existând uneori, este asortat de miresme exotice şi, desigur, imagini florale, banalitatea spunând uneori adevăruri după care tânjim: „Dacă are vreo importanţă/ scriind chiar te iubeam…”
Asta apropo de cum iubesc uneori scriitorii. Dar astfel de texte, cum este cel de la pagina 25, te transpun în pielea de cerneală şi hârtie a celui care citeşte jurnale, nu neapărat transfigurate calofil. Sau, mai exact, artistic. Se schimbă situaţia când apar literele „legate cu fir de mătase”, dincolo de orice retorism… Alergatul printre poeme, titlu de altfel, chiar şi „schilodită de o dragoste” care deja nu mai este dragoste dacă a trecut la astfel de măsuri, are ca premiu trecerea într-un curcubeu a fiinţei umane, poate curcubeul şi omul visând concomitent teribilul ultim, adevărat ultim „Te iubesc!”
