Luminiţa Potîrniche – Dumitru Chicuş 30, Ed.Vinea, Bucureşti, 2015.
O atmosferă lirică destul de apăsătoare te cuprinde „înaintând” în volumul de debut al Luminiţei Potîrniche (editorul a preferat, probabil, în virtutea francofiliei şi francofoniei, varianta de „Potirniche”, atât pe copertă, cât şi în interior, existând însă şi alte probleme cu diacriticele), o atmosferă de „provincie a deplângerii” ( „prăvălesc piatra tombală/ peste ceea ce vreau să păstrez”), în care „hingheri nemiloşi/ au prins luna/ şi încearcă să o vaccineze/ până nu turbează” (p.52).
Din fericire, nu este o atmosferă chiar de cavou, aerul liric este respirabil, există şi ozon de colecţie, chiar de întâlnim şi „tristeţi nedigerate” (p.49)… Oraşul aproape vechi este transformat într-un fel de muzeu în aer liber, unde copiii „vechi” se joacă parcă în reluare. Dar nici a doua copilărie nu este uitată: „dacă ai şti de câte ori/ am scos din dulap/ şi iarăşi am pus la loc/ florile presate din cea de-a doua copilărie,/ cea cu lacrimile de pe obraz şterse.” (p.53).
Este, aşadar, ceva bacovianism în poezia Luminiţei Potîrniche, unde găsim şi „spitalul îngerilor” (acolo „răbdarea îşi făcea de lucru/ cu nişte instrumente ruginite”), deşi nu plouă chiar atât de mult! „Molia uitucă/ cea care s-a hrănit cu rochia de mireasă” (p.15) este antologică, putând fi mareşalul oştirii de fluturi care apare într-un poem, oştire aproape feerică din cărţile pentru copii invocate, gata să cucerească teritorii noi ale poeziei… Stradă reală, dar şi „din vis” (p.56), Dumitru Chicuş, strada maternităţii din Galaţi (fostă Principesa Maria, acum Dr. Nicolae Alexandrescu) este axis mundi, de la „bunicile (care) mai purtau catrinţe,/ bunicii mai aveau iţari” şi „săptămâna avea două viteze,/ încet şi mai încet”, „toţi erau prunci/ în ale nevinovăţiei” până în zilele noastre, poeta trage alături de năluci storurile fiinţei şi condiţiei umane, filosofând elegant: „asta e menirea –/ ce e atât de frumos/ să stea sus, nu în coş,/ să se bucure toţi de privit./ nimănui nu-i este sortit/ să se sature” (p.63). Aici, în acest fragment abia citat, este finalul poemului „cireaşa coaptă”. Într-un fel, un astfel de coş de cireşe oferă autoarea cititorului, cireşe chiar în Cireşar, iar din perspectiva melancoliilor (literare, literaturizate) mai nimic nu se poate compara cu o dulceaţă de cireşe, poate doar o madlenă. Numai bună pentru „rătăciri de iarnă” (deoarece volumul nu este al unui singur anotimp), mostră clară a tensiunii quasimetafizice, a nervozităţii în surdină, a nevrozelor care parcă cresc în teii înfloriţi, a „nesiguranţei” în relaţiile cu ceilalţi (în poemul cu aceste titlu găsim versurile: „vitrina de cristal/ îndepărtează putinţa/ de a te întregi”), dar să revenim la „rătăciri” hibernale: „precipitaţii mixte,/ stări confuze,/ lumini difuze,/ priviri congestionate,/ degete albe apucate/ de cârcei./ sunt femei/ ce iarna se nasc din nou./ ca într-un ecou,/ vine tinereţea înapoi./ se insinuează bruma,/ simt fiori într-una/ din alte vieţi,/ cu dimineţi absurde./ imaginaţia să zburde/ dincolo de rezon.” (p.64)
Poezia Luminiţei Potîrniche nu este dincolo de rezon, iar rezonul său are un farmec aparte, care transcende în cele din urmă „deplângerile” (poate e dincolo de rezon doar când înfruntă, cu toţi fluturii, absurdul infernal al celorlalţi!), rezonul fiinţei se înfăşoară „într-un şal uşor/ de nostalgie”, în ceşti curg amintirile fierbinţi, „mai e un pic/ şi spun la mulţi ani aniversării/ de întoarcere în realitate”, „inima o storci/ până la ultima picătură”…
La un ceai metafizico-literar cu destinul ( „e timpul să devenim doici,/ să predăm psaltirea,/ să dezinfectăm dezamăgirea,/ s-o dăm cu spirt,/cu mirt,/ cu flit,/ până va dispărea/ sămânţa cea rea/ a evadării din destin,/ că altă dată nu mai vin/ cei ce îndreaptă soartele”, p.66. sau: „de când n-am mai alintat/ cu o vorbă bună/ destinul”, p.78), poeta întregeşte frumos şi matur generaţia sa (este născută la Galaţi, în 22 iunie 1962), chiar dacă uneori „coşmar pe coşmar” ne aduce aminte de un anume „urât” ( „vis în vis” este un titlu din care cităm): „se aude poarta cum se trânteşte,/ luna neagră fugăreşte/ un câine jigărit./ nu găsesc în graba mea un chibrit/ să aprind lumânarea./ iluminarea/ coşmarului, se spune,/ predispune/ la trezire.” Bachelardian, poeta scrie la un moment dat de „materia somnului adânc”, dar putem zice că şi materia fiinţei nefiinţei amintirilor sunt cerneluri „cu dublă personalitate” în care îşi înmoaie pana, deşi este în veşnicul conflict cu angoasele: „mă tem să mă uit în oglindă./ niciodată nu sunt singură,/ niciodată nu văd clar./ în dreapta, mai întotdeauna apar/ ochii albaştri-miraţi ai unei fetiţe/ ce nu înţelege nimic./ mi-e milă de atâta lipsă de înţelepciune./ cu răutate zic,/ stai să vezi tu,/ când toamna va fi în răpciune,/ de toate ai să ştii./ dar nu-ţi va mai folosi/ la nimic.” (p.71)
Presimţind „împietrirea din suflete” (p.72), păzite dantesc de rănile fierbinţi ale fiinţelor-remuşcări, L.Potîrniche luptă prin cuvânt mai ales pentru acea fetiţă, aşa cum era ea când era fericită, pentru un trai binecuvântat „împreună” (cu femeia matură), scriind poeme-tablouri (uneori cu scene de interior, alteori cu Oraşul), reînviind crăciunuri, poemele cu această temă, dinspre final, fiind printre cele mai echilibrate: „arunc o piatră în fântâna uitării/ ca să măsor ecoul./ nu aud nimic/ un fel de sisif/ se tot străduie/ să aducă piatra înapoi/ dar mie nu-mi mai trebuie”…
Dacă vreţi, ca şi în poemul „seara de ajun” sau „devenire”, poezia sa este o mărturie că tot ce-a fost copil în noi este mereu însoţitor, ca un alt fel de înger, iar maturul poate visa la un carnaval de Crăciun fantastic: „mă schimb în costum/ de copil/ şi poate mă mai creşte mama/ o dată.”
Este un regret fabulos după copilărie în acest volum, confirmat şi de moto-ul care deschide excursul: „nicăieri, niciodată, nu am mai fost copil”!, şi de primele poeme, dar şi de un vers din ultimul poem: „cât poate fi de dulce copilăria”… Dacă ar mai fi spaţiu tipografic, aş încheia cu întreg poemul „nuci” (p.83-84), unde se sparg, aproape obsedant, nişte iluzii, dar se şi ajunge la un alt mit, cel al posibilei Întoarceri. Iată finalul poemului: „sparg nuci,/ aşa cum tata spărgea lemne,/ cu îndârjire,/ pe odihnite,/ pe înserate./ în casă se lasă iar seara aceea/ cu prea multă linişte/ şi soba aşteaptă un braţ de vreascuri./ tata nu mai termină odată/ cu buştenii copilăriei mele./ aşa că păcălesc focul/ cu un pumn de coji de nuci./ îndată, camera se umple de miros de iod/ şi eu mă întorc într-un spital/ de unde a plecat totul.”
Focul literaturii nu poate fi păcălit, poeta îşi aduce o sinceră şi autentică jertfă!
