* Doina Roman, Pragul, Editura Tracus Arte, 2014
Pentru cine nu a mai citit de mult un roman fantasy, pentru cineva căruia îi este dor de un univers gen Dune, al lui Frank Herbert, de lumile lui Hayao Miyazaki şi, de ce nu, Tolkien sau de trilogia Matrix, veţi vedea de ce, cartea Doinei Roman este o încântare.
Undeva, cândva, după Anul Domnului 10269, cum putem ajunge la terasă la nea Sandu? Ca să luăm o bere „de doi lei” (unul dintre personaje foloseşte expresia, nu cred că referindu-se la bere!), într-o lume în care suntem înconjuraţi de uri (plural la „ur”), krâci, krabori, legionari, tărcaţi, gardieni, iscoade, replici, civili, velstigi, androizi, clone, katene, colectori de sentimente, oreade, un univers în care există o Agenţie mai presus de toate, adică de un Consiliu Guvernor şi o Ligă în care… chiar nu „joacă” oricine! O lume în care „nu mai există arhitectură, gust, stil”, în care clanurile şi nu numai nu mai au pentru artă nici un fel de respect, unde războiul mut dintre Ligă şi oreade, pe de o parte, şi Consiliul Guvernor, pe de altă parte, este la un pas să devină foarte… real şi vocal, izbucnind la pagina 219… din cele 280 ale unei cărţi care, iată, aflăm chiar zilele acestea, este doar începutul unui proiect ambiţios, continuarea apărând sub numele „Pragul 2. Umbra martor” chiar la Bookfest 2015.
Spuneam Tolkien şi se ştie ce nebunie a creat apariţia Pământului său de mijloc, cu atâţia specialişti care au studiat limbile inventate, pe lângă „lumile” şi personajele sale! Dacă „Pragul” va continua, se vor naşte şi specialiştii care îi vor analiza fenomenologia! Spuneam „Matrix” şi mă gândeam la agenţii speciali de acolo, comparaţi cu legionarii Doinei Roman, aproape la fel de indestructibili!
Aşadar, totul începe la o terasă, într-o vară toridă, pe o plajă dintre două lacuri, unde apar două femei… Una are o Geantă care conţine o Casetă! Desigur, o femeie trebuie să aibă o geantă, nimic mai banal, dar femeia, Lia, păstrătoare a sentimentelor pure, o Vindecătoare, crescută până la un moment dat de Clanul Călătorilor, exterminat imediat după plecarea sa, femeia aceasta este cheia întregii cărţi… Terasa te duce cu gândul la începutul „Picnicului la marginea lumii”, a fraţilor Strugaţki sau la începutul filmului „Stalker”, ecranizare a lui Tarkovski după novela fraţilor! De acolo, metamorful Pisică încearcă să-i fure Geanta şi începe nebunia de carte!
O carte pe care o putem compara cu un soi de personaj, nici nu ştii cum să-l încadrezi, ca mecanoform, ca fiinţă supranaturală, Liftul Nebun, care apare la un moment dat, un Lift care poate avea chiar copii (înduioşători copilaşii săi!) - şi este posibilă aici o ucenicie la şcoala Regelui Stephen, cel cu The Shinning, Carrrie, fiinţele sale maşini -, un Lift frate bun (vorba vine, autoarea nu zice nimic despre părinţii lor) cu Podul care Se Termină Când Vrea EL, care răspundea, chipurile, la rugăminţi fierbinţi!
Ei bine, dacă te urcai în liftul acela, nu ştiai unde ajungi! Vă garantez că mai nimic previzibil nu se întâmplă când te întâlneşti cu un fost Legionar, Algar, care vrea să-şi recapete sentimentele, cu un mahăr krabor, Crius, îndrăgostit de Lia, dar cercând să fie soţ credincios, iubindu-şi fiica nespus, când dai peste o oreadă, un fel de supermetagheişe, „specie” ciudată: „Erau imune la tot ce înseamnă sentimentele omeneşti. Reţeaua subţire şi extrem de fină de diamant care făcea parte din trupurile lor şi care era implantată atunci când erau oficial numite ca oreade le proteja de orice trăire sau sentiment şi prin ea erau hrănite şi veşnic tinere. Distrugerea acestei plase însemna moartea (…) Reţeaua era practic injectată în vene şi în timp scurt se dezvolta singură în trupul gazdei. Înlănţuia organele, oasele, nervii şi dezvolta o structură sensibilă şi puternică ce dădea trupului o rezistenţă uluitoare.” (p.146-149).
Iar dacă întâlneşti krâci, prin lumea lor subterană, te mai poţi şi amuza, dar dacă dai peste un Grassen, să te fereşti, să fugi şi în chiloţi, precum face unul dintre personaje, că altfel… „Grassenul nu lasă urme nicăieri, nici măcar în memoria celor din jur. Putea să digere până la patru case pe noapte fără să se vadă ceva anume. Era ca o gaură neagră. Tot ce intra în gura lui dispărea fără urmă, după care se întorcea cuminte în cuşca lui.”
Există, în această fantezie debordantă, şi multă poezie… şi dacă este poezie, se ajunge la… sentiment. Şi aşa, încet, ne dăm seama că totul se plăteşte în sentimente (poate aici e principala revelaţie, iar mileniul al XI-lea este de fapt chiar mileniul nostru!), că există bănci ale colectorilor, ba chiar o Bancă mare în care se află chiar zeeantina (aha, nu ştiaţi!), paleţi cu lingouri standard de sentimente, suflete, nemurire în stare pură… Adică Zeeantinaaaaaa!
Tensiunea se împleteşte cu poezia şi inventivitatea, copacii plângători de pe malul Lacului negru sunt de neuitat şi ei, un Mima îndrăgostit de Monka este pur şi simplu fabulos (Monka era matca omizilor care secretă zeeantina), la urma urmelor poveştile de iubire şi de neiubire, posibile şi imposibile, fac şi ele deliciul, îşi aduc contribuţia la inventarea unei lumi unde nu ajungi numai mulţumită unei Gări Părăsite, alt loc magic, de unde se poate, într-adevăr, trece misteriosul Prag (la care se ajunge când personajele urcă într-un tren!) către o ţară a minunilor în care Răul este şi va fi mereu de învins, camuflat chiar şi în Bine…
