* Dan Movileanu - Mitologica arhitectură a frigului, Editura InfoRapArt, Galaţi, 2015
Cred că este (in)util să ne imaginăm că Noe a avut mai multe arce. Una dintre ele va fi găsită de către arheologi într-unul dintre dealurile dintre Tecuci şi Zăbrăuţ(i): „Mândră corabie căzută-n derizoriu”! Şi în ea, şi pe ea, versuri de-ale poeţilor (în mod special unele ale unui poet pe nedrept prea puţin cunoscut, Dan Movileanu!), ba şi „un obraz de cretă pictat pe copastia” acelei arce despre care începusem să zic…
O arcă naufragiată într-un ţinut mitologic (cuvântul „mitologie” apare de la primul text, dacă nu ne referim chiar la titlul manuscrisului!), unde, cândva, mai trăia „ultimul atlant”, de găsit în poemele asupra cărora încerc să atrag atenţia aici…
Cârmaciul „era un saltimbanc,/ purta hlamida invers pe-un umeraş fragil/ Habar n-avea de groapa Marianelor!// Nici de cuvinte vizuale!” (p. 22, din manuscris).
Dan Movileanu, din contră, se dovedeşte a fi un maestru al îmbinării cuvintelor vizuale, potenţându-le, ludic sau nu, inventând limba zoolandeză (care se pare, după propria declaraţie, că nu i-ar fi folosit), cum altădată, dar nici chiar aşa, inventa cândva Nina Cassian „limba spargă”...
Pre limba lui, poetul salvează o lume (lirică, manuscrisul fiind subintitulat „Eboşe recuperate”), mitologizată, care nu a avut şansa să fie împărtăşită întru totul semenilor încă de pe când Dan Movileanu (Viorel Şerban, pe numele său real, născut în Moviliţa Zăbrăuţilor vrânceni, în ziua de 15 februarie 1954) făcea primii paşi întru literatură, un manuscris fiindu-i refuzat în anul 1979 de către un juriu condus de Constantin Ciopraga…
Este drept că nu se vădeşte a fi o lume feerică precum în Arendelle (un principat la modă acum, după apariţia filmului „Frozen”, deşi, la urma urmelor, se scrie despre „oraşul de turtă dulce” sau „oraşul celor şapte păsări vopsite în aer”, care ar putea fi, poate, Tecuciul, sau Focşaniul sau cine mai ştie care!), dar când este vorba de o arhitectură a frigului, în ecoul unei arhitecturi a valurilor, a norilor, parcă vezi oameni de zăpadă peste tot, crăiese ale zăpezilor, parcă mâinile chiar îţi îngheaţă pe tastatură, ochii prind lentile de gheaţă prin care văd, îngheţate sau nu, personaje lirice (sau din realitatea imediată) precum „tânăra femeie balerină/ cu cap de peşte”, „pasărea cu cap de femeie-şarpe”, „însoţitori pe picioroange”, unele personaje simbolice sau nu, precum „mesagerul”, „fornăitorul”, „Clar-Văzătorul”, „nenumiţii”, bunicii, unul indezirabil, altul înălţându-se „la cer,/ cu pipa lui de lut/ la care ataşase o elice!…” ş.a.m.d.
În această lume a frumuseţii adormite întru gheaţă, un mag recuperează ori inventează poeme, salvându-le sub piramide (ori zigurate) ale unui frig oarecum modernist, care poate zâmbi însă şi post-modernist, arătându-şi ochii interiori cât se poate de suprarealist, având referinţe bune la câte un Ulise (apropo şi la „moralitatea anticilor” în particular), trimiterile arheologice (vorba vine!) fiind însă până… „la început a fost Sumerul”, după cum aflăm dintr-un poem din ultimul grupaj al manuscrisului, grupaj poate amintind de cele 11 elegii ale lui Nichita: „Cuvintele îngreunate de apă îmi intrau apoi pe sub piele, adevărate tatuaje, ca nişte blitzuri explodau pe neuronii mei de carton presat, pe raniţa mea de soldat al clipei,/ lângă mine, un prieten de prin subsoluri, un furier de front,/ era şi el poet, îmi citea mereu din cartea lui scrisă într-o limbă obscură,/ o limbă pe care noi aproape toţi din piaţa publică o vorbeam în gând,/ eram în ur, uruk, tyr sau poate sidon,/ iar omul negru ne vorbea, ca din amvon, despre viaţa de după azi.” (p. 61)
Ultimul grupaj, de altfel, ni-l surprinde pe poet ca pe un kantian (măcar parţial, doar este absolvent al Facultății de Istorie-Filosofie, secția Filosofie-Istorie, de la Universitatea A.I.Cuza, Iaşi!), meditând „asupra ideii de incompatibilitate dintre cerul înstelat şi inima mea obosită”, probabil plecând de la celebra frază din „Critica raţiunii practice”: „Două lucruri umplu sufletul de o admiraţie şi o veneraţie mereu crescândă şi nouă, în măsura în care reflecţia şi le întipăreşte şi se ataşează de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine.”
Şi ce inimă n-ar fi obosită de jungla morală care ne înconjoară şi ce fericit kantianul care se poate detaşa atât de mult, a priori, de realitatea despre care se poate scrie nu numai „un mic tratat de seismologie diurnă” (pe care anunţă dintr-un domiciliu obligatoriu autorul că vrea să-l scrie), ci şi manuale de vopsit „pe aer balustrade pentru fluturi” ori un alt pseudo-tractatus kinegetikos (sic!) despre „capcane de fluturi pentru deriziuni cotidiene” (sunt aluzii la titlurile grupajelor de mijloc, manuscrisul având patru grupaje!), ceea ce arată o anume pasiune de… colecţionar fowlesian (oarecum în sens bun, dacă poate fi un sens bun la personajul romanului englezului!) ori de obsesie cărtăresciană avant-la-lettre (poate) pentru lepidoptere, orbitoare sau nu!
Şi fiindcă veni vorba de Cărtărescu, la Dan Movileanu găsim şi un „Zmeu de tablă” (amintind sau nu de acel om din Tecuci care a avut un motor), dar şi Ispita Lucrurilor Inutile şi, pentru că tot vorbim de piramide, şi o piramidă din căpăţâni de varză… încă neîngheţată.
Fără îndoială un enciclopedist (dar nu al zmeilor!), Dan Movileanu visează (nu ca Adolfo Bioy Casares!) la eroi, la vremuri eroice („Unii vociferau fără motive pe măsura actului eroic”), mirmindonice, părând a cunoaşte bine însă şi eroi ai culturii pop (mă gândesc la Edward Scissorhands, al lui Tim Burton, deoarece este şi un personaj liric având foarfeci în loc de degete!) sau quasipop ( Holden Caulfield, deoarece primul grupaj se numeşte… „De veghe în hamacul unui curcubeu”), lirica sa plătind un tribut asumat unor Emerson, Daniel Turcea, Mihai Ursachi (semnatari ai moto-urilor care deschid grupajele), Ioanid Romanescu, recunoscut ca mentor sau, măcar, îndrumător al debutului absolut din „Convorbiri literare”, din anul 1978. Să nu uităm că Dan Movileanu a făcut parte mulţi ani, între 1978 şi 1989, din cenaclul „Junimea” de la Iaşi, poate alt oraş de turtă dulce…
