Inaugurarea, în decembrie 1978, în clădirea de pe strada Domnească nr. 77, a primului muzeu judeţean de etonografie din Galaţi, a constituit un adevărat triumf. Spre deosebire de celelalte muzee zonale din ţară, care ilustrau sumar şi invariabil aproape toate capitolele etnoculturii, muzeul gălăţean a prezentat o singură categorie de obiecte: ţesături de lână, discret secondate, pe alocuri, de prosoape. În locul cunoscutelor unelte şi instalaţii care ilustrează procese şi procedee tehnice, s-au desfăşurat atunci în voie doar scoarţele. Nu ca obiecte cu funcţie minoră în gospodăria ţărănească, ci ca valori semnificative, demne de a sta pe cele mai înalte trepte ale scării valorilor universale.
Scheme compoziţionale şi armonii cromatice de mare profunzime, în care rafinamentul se împleteşte cu ingeniozitatea, iar vibraţia şi prospeţimea spontaneităţii cu severitatea structurilor compoziţionale arhaice, alcătuiau un univers mirific, ţesut cu migală şi har, în care semnul plastic şi culoarea încorporau colinde, balade, basme, totenuri, rituri străvechi convertite în metaforă plastică şi simboluri. Nimic confuz, nimic ilustrativ.
O bună parte din curentele moderne, apărute la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, căutau noi modalităţi de exprimare plastică, abandonând anecdoticul şi găsindu-şi în aceste "umile" ţesături de casă precursori greu de egalat.
Spre deosebire de contribuţia esenţială a conducerii Comitetului de Cultură şi Artă din vremea aceea, la organizarea muzeului de etnografie gălăţean, au existat şi voci care au exclamat: "Ce sunt zdrenţele astea, agăţate pe pereţi, tovarăşe?!... Să le dăm jos, că ne fac de râs!" Şi le-au dat jos, distrugând primul muzeu de etnografie doar la doi ani de la înfiinţare.
Deşi… despre minunăţiile acelea existau şi păreri autorizate. „Puţine lucruri îmi amintesc să mă fi impresionat mai mult decât acei pereţi împodobiţi împărăteşte de scoarţele aşezate vertical, curgând ca nişte cărări esenţiale între cer şi pământ… Dar mai presus de toate era Sentimentul aproape religios care te cuprindea în faţa acelei frumuseţi (...) căreia timpul îi dizolvase de mult utilitatea şi sensul, lăsând-o să existe fără prihană” - scria poeta Ana Blandiana, în articolul „O catedrală de lână” („România literară, 11.01.1979), sub influenţa celor văzute la Muzeul de Etnografie din Galaţi.
Astea erau "zdrenţele" cocoţate aşa, tam-nesam, pe cele mai înalte culmi ale artei, iritând ignoranţa şi mediocritatea unor potlogari purtători de rang ai vremii - "mari eroi" ai lucrurilor mărunte care blocaseră de ani de zile, cu îndârjită autoritate "ştiinţifică", drumul acestor capodopere spre depozitele Muzeului de Istorie din Galaţi, sub pretextul că "nu prezintă nici un interes muzeistic".
Atenţie, specia acestor indivizi, deosebit de nocivi, nu a dispărut încă. Se afirmă din nou, sub altă mască! S-ar putea ca şi Muzeul Satului „Petru Caraman” de la Gârboavele să aibă aceeaşi soartă. La vremuri noi, alţi „mari eroi”!
Mai jos, în foto 1, covor cu elemente antropomorfe înscrise în nişe, Corod, provenit din Cudalbi, sec. 19 și foto 2, covor cu perechi (băieţi-fete) şi crenguţe printre romburi (fragment), Corod, a doua jumătate a sec. 19
Vă reamintim că "Viaţa liberă" găzduiește, săptămânal, cele mai interesante opinii şi atitudini despre Galaţi. Cu intenția să realizăm o radiografie a societăţii civile, în care să se regăsească aspiraţiile fiecărui gălăţean care are ceva de spus, vă invităm - dacă doriți să vă implicați şi considerați că puteți ajuta cu idei şi propuneri concrete la schimbarea în bine a oraşului - să trimiteți texte pe adresa de mail a ziarului, Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..
