În statul numit Abistan, religia este totul. Yolah este mare, iar Abi, credinciosul lui Trimis. Abistanezii li se roagă celor doi de nenumprate ori pe zi, uitându-şi trecutul şi ignorând cu totul faptul că trebuie să fi existat istorie şi înainte de Yolah. Oamenii trăiesc după codul cărţii sfinte, Gkabulul. Se mulţumesc să mănânce un terci puţin hrănitor, al cărui gust e dat cu chimicale şi să respecte cu stricteţe regulile impuse de forurile administrative. Trăiesc în sărăcie, înfăşuraţi în burnisurile lor (un soi de pelerine – n.r.) din care primeau doar o pereche, o singură dată în viaţă. Cea mai comună pedeapsă este execuţia pe stadioanele în tribunele cărora încăpeau oricâţi abistanezi voiau să vină să asiste la aplicarea legilor sfinte. Mult deasupra maselor, ştiuţi de abistanezii de rând doar din poveşti, erau Abi, cel care nu era reprezentat în tablouri decât stilizat şi Aparatul său administrativ, Dreapta Frăţie şi alte organe subordonate acesteia. Sau Abi era prea bun, în imaginarul colectiv, ca să poată trăi în realitate? Nu, ar fi păcat să gândeşti aşa, în Abistan, iar păcatul te-ar putea împinge spre stadion. Acesta este cadrul general în care trăieşte Ati, un om de rând.
Încă de pe vremea când îşi trata tuberculoza într-un sanatoriu aflat la doi ani distanţă de oraşul său, Ati începe să se îndoiască de faptul că lumea este chiar aşa cum învăţase el, studiind Gkabulul. Reîntors acasă, încearcă se se integreze şi nu reuşeşte, pe deplin. Dimpotrivă, leagă o prietenie cu Koa, un învăţat rebel, alături de care începe să pună la îndoială tot ceea ce îi înconjura. Koa studiase „abilimba”, adică limba oficială a abistanezilor şi asta îl făcuse sceptic la lumea cotidiană.
„Dacă i-o fi dat cuiva prin minte că, odată cu trecerea timpului şi evoluţia civilizaţiilor, limbile aveau să se lungească, să îşi îmbogăţească semnificaţiile şi silabele, iată că se întâmpla exact pe dos: se scurtaseră, se diminuaseră, se reduseseră la câteva serii de onomatopee şi de exclamaţii, dealtfel şi acestea tare sărace, care sunau ca nişte strigăte şi răgete primitive, care nu îţi permiteau absolut deloc să dezvolţi gânduri complexe (…). La sfârşitul sfârşiturilor va domni o tăcere apăsătoare ducând întreaga povară a lucrurilor dispărute” (p.93). Koa descoperă însă că această limbă, aşa sluţită cum era, avea o putere înrobitoare, căruia el încearcă să îi descopere sursa.
În lungul lui drum iniţiatic, însoţit până la un punct şi de Koa, Ati descoperă că în Abistan nimic nu era chiar ce părea a fi. Ajunge să cunoască marile foruri administrative şi oamenii din vârful piramidei. Ba, este chiar ajutat să o facă. De cine, descoperiţi citind.
„2084 Sfârşitul lumii” poate fi parcurs fără probleme şi dacă nu v-a mai căzut niciodată în mână vreo utopie sau vreo distopie. Dacă însă aţi mai citit câte ceva de gen, o să regăsiţi o mulţime de referinţe pe care Boualem Sansal le face la operele care au pus bazele acestui tip de literatură. Spre exemplu, pe când se află la sanatoriu pentru a-şi trata tuberculoza, Ati vede o inscripţie pe care nu o înţelege: „1984” (trimitere la romanul omonim al lui George Orwell, probabil cea mai cunoscută distopie). Apoi, prin oraş, pe tabourile veneratului Abi, Trimisul lui Yolah, apare scris „Bigaye vă priveşte” (nume care, mai târziu reapare în foma „Big Aye”). Nici numele oraşului în care trăiesc liderii abistanezilor nu-i e tocmai necunoscut cititorului pasionat: Cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei, a Sfântului Augustin). Apar, la un moment dat şi referiri la panteonul egiptean. Iar trimiterile sunt mult mai multe, dar n-o să vă răpim plăcerea de a le descoperi de unii singuri.
Toz, unul dintre personajele marcante ale finalului de roman se gândeşte, referitor la viitorii oameni din Abistan că „nu trebuie împiedicaţi să viseze, dimpotrivă… Cei mai periculoşi sunt cei care nu visează, care au suflet de gheaţă”. Adică exact abistanezul de rând.
Portul, modul în care îşi tratează femeile, chiar şi felul în care se roagă sau citează din cărţile sfinte fac trimitere mai degrabă la islam şi la ISIS. Totuşi, nici creştinismul nu este scutit de ironii şi nici de critici. Boualem Sansal pare să ne spună că ceea ce ne duce spre pierzanie nu e credinţa, ci fanatismul care vine din lipsa de educaţie şi supunerea oarbă faţă de autoritatea care, oricât de onestă ar fi, mai devreme sau mai târziu tot va încerca să ne înrobească, dacă-i permitem. Şi s-ar putea ca, într-o zi, să nu mai avem norocul lui Ati…
Pentru romanul său, scriitorul algerian Boualem Sansal a primit Marele Premiu al Academiei Franceze.
Dacă totul vi se pare o nebunie, puteţi să-i urmaţi autorului sfatul ironic: "Dormiţi, prin urmare, liniştiţi oameni buni, totul este absolut fals, iar restul e sub control".
Găsiţi cartea la Librăria Humanitas din Galaţi, strada Domnească, nr 45.
