„O pastilă de Ikk, normal, una kaki. Şi una de Sho, normal, roz sau mai bine de culoare phanto”, ordonai roboservului. „E de post”, mă avertiză vocea acră, de metal oxidat. Ei, nutripast să fie! Că parcă am fi avut şi altfel de proteină la bord, he-he-he! Roboservul de hrană bâzâi către noi: ne întreba şi ce fel de savoare poruncim. Eu m-am gândit la un cocktail de miresme, să dea ceva gust pastilei nutriente, nu? Ataşai deci inhalatorul la nară, însă doña Hirulani mă şi plesni peste bot: „Bă, să nu te prind cumva cu mirosuri de ţesut animal - io-s vegetariană, soldat!” - se stropşi ea la mine. Aşa că cerui, la fel cu ea, odorizant cu brocoli, ce-o fi şi aia… Robotul se strâmbă şi îmi şterse prima comandă.
Eu haleam chiar la masa ştabilor mai mici, lângă herr Kessler, majordomul Senatului Căpitanilor. De aici vedeam clar masa-nor a lui señor Kasta, comandantul meu - subordonat direct doar lui don Alvar, căpitanul secund. Pe care nu-l vedeam însă nimeni, niciodată, poate că nici nu era…
Abia înghiţisem primul khrann bleu, când şase nave de urmărire extere începură să tragă de afară. Era restricţie de viteză, trecusem deci la viteză subluminică, iar câmpul-scut nici nu ne era instalat!
Eu sării imediat la arme, la vizoare. Întunericul se lumină, verde, de la trasoare. Majordomul mă cam incomoda, stând exact în spatele meu şi nefăcând nimic practic! „Suntem chiar în zona unde atacă knergii, eu l-am avertizat pe don Kasta încă de ieri! Asta nu-i cumva incompetenţă?!”, îmi şopti, cu o gură puţind a ikk vietnamez, bucuros că are dreptate, domnu´ Kessler. „Doară nu transportăm cipuri, parfum, ambră ori aur”, mă arătai eu nedumerit - „aşa că de ce naiba să ne atace ăştia, knergii?!” „Aşa. Doar pentru că le place să atace”, zise majordomul. „Câteodată, e chiar posibil să nu le placă, şi atunci te lasă în pace, iar tu scrii ca prostul în jurnalul de bord că asta e o rută sigură. Da´ nu e!”
Doamna caporal, doña Hirulani, concubina domniei sale secundul, señor Kasta, altfel o japiţă, mă incomoda dintr-o latură. Mă incomodau şi Kalph-efendi, civilul naibii, şi Hiruki-no, şi Odur-cel-roz, şi Albeniz, şi Recip şi în tot cazul Constanza şi Jasper, servitorii majordomului cel umflat!
*
Întunericul adânc ca de catifea mov, cu ultimele stele, rare, gălbui ca mierea, de margine de galaxie, străluci atunci de trasoarele verzi ale knergilor. Însă „Vidal”, bătrâna noastră navă intergalactică, fusese proiectată destul de cinstit, să reziste la bombardamente de tip cunocut, adăpostind astfel toate cele 42.000 de unităţi de locuit. Unităţi în fond drăguţe, cu paturi, muzici, parfumuri şi masaje sonice la greu, cu cel mult doi sau trei locatari fiecare, înşirate chiar lână serele pentru oxigen şi containerele cu destul sânge uman de rezervă, pentru propulsoarele noastre de suprasarcină. Pentru că trebuia să trecem printr-un Câmp Martin, redusesem acum la viteza subluminică, ceea ce era o porcărie: ne oferea pur şi simplu pe tavă knergilor! Nici nu era nevoie ca ăştia să ne străpungă blindajul - ne blocau calea şi aşteptau. Ăştia se pricepeau să aştepte chiar şi sute de ani!
Eram pe Drum, pe Drumul cel lung - El Camino! Şi pe El Camino, toată lumea o ştie, se poate întâmpla orice! Doar ereticul de Rafaelo ar putea să nu creadă asta. De altfel, el nu crede nici măcar în existenţa Cosmosului - susţine că am locui nu pe navă, ci pe o planetă numită Terra, în jurul căruia se tot învârt nişte stele... Dar Rafaelo e bun la calculat, atunci când, frecvent, se tot paradesc computerele de comandă…
Fără măcar un singur atac tâlhăresc, nava „Vidal” era la drum extragalactic de exact trei generaţii. Însă totul trebuie să se sfârşească cumva... Trăgeam în kergi, dar şi piraţii ăştia cu trei ochi foloseau câmpuri de protecţie destul de puternice. Cel mai tare mă deranja acum glasul caporalului Hirulani. Unii dintre noi îi ziceau, la mişto, „Su Alteza Real doña Hira„, sau „Domnişorica domnului”! Credeam că le-am străpuns un blindaj, când o voce tună: „Lăsaţi-i duhurilor Cosmosului!” Aşa ne porunci chiar acum señor Kasta să oprim focul.
*
„Nu mai risipim muniţia - mărim viteza la limita admisă în Câmpurile Martin”, îmi explică de alături Kalaph-efendi. „Noi depăşim zona, iar kmergii ăia sunt prea puturoşi ca să ne urmărească.” Adăugă: „Probabil ne văd în inframov şi acum tocmai se distrează că am intrat în panică!” Secundul Kasta ordonă tir concentrat doar pe una dintre navele knergilor. Dar tocmai acum, un ofiţer cu diagonală albastră dublă veni pe puntea noastră şi îi făcu semn secundului să îl urmeze. „Acesta e don Alvar”, îmi şopti Kalph. Dar de unde dracu´ să-l ştie pe căpitan tocmai un civil ca efendi? Îl întrebai şi-mi răspunse: îi reparase odată lui don Alvar circuitul climatic.
Eram lângă consola infratunului, între Serulian, Rafaelo şi Safciuk, ăştia eram, cu Domnişoara Hirulani turuind în spatele nostru. Nu mă înduram să mă întorc la masă. „La dracu´, acu´ tre´ să dăm iar sânge pentru motor!”, îmi spuse încetişor Kalph-efendi. Noi îi ziceam Spiriduşul, da´ el nu se supăra. Era un tehnician bunicel. Acum, mă strâmbai eu, cam cum se strâmbase şi roast-robotul unităţii, mai înainte, când Hirulani îmi schimbase meniul. „Să ştiţi că nu ne cer mult sânge. Dar trebuie să ne desprindem naibii de galaxia asta groaznică şi, până să intrăm în galaxia destinată drumului nostru, musai să activăm şi două motoare beta”, adăugă, împăciuitor, Spiriduşul. Când atacaseră knergii, până să intervină don Alvar, cineva mărise viteza cu două trepte şi asta e de rău: ne mai trebuia combustibil! Ce bun ar fi acum măcar un piculeţ de koprabeef! Mi-ar mai fi mutat astfel gândul de la recoltarea de sânge - mie nu-mi place atunci când mi se fac găuri în piele, chiar şi micronice, clar?! Dar blestematele alea de motoare aveau nevoie fix de un component chimic neclar, ce se găseşte, din toate lumile cunoscute, anume doar din sângele nostru.
Secundul Kasta se întoarse, mohotât. „Vreau pază la containerele cu Tubifex!” - ne ordonă el scurt. „La viermişori?” - mă pufni râsul. Vorbisem încet, dar urechea şefului aste mult mai adâncă decât poţi crede. „Soldat, ai 30 de minute arest, la ieşirea din post!”, mă anunţă. Şi adăugă, pentru toţi: „Să fiţi pregătiţi, în Câmpurile Martin, până ajungi la viteze mari, te poţi aştepta oricând la invazia triazilor!” Triazi? Ce-s ăia?
*
Secundul Kasta se întoarse, mohotât. „Vreau pază la containerele cu Tubifex!” - ne ordonă el scurt. „La viermişori?” - mă pufni râsul. Vorbisem încet, dar urechea şefului aste mult mai adâncă decât Universul cunoscut! „Soldat, ai 30 de secunde de arest, la ieşirea din post!”, mă anunţă. Şi adăugă, pentru toţi: „Să fiţi pregătiţi, în Câmpurile Martin, până ajungi la viteze mari, te poţi aştepta oricând la invazia triazilor!” Triazi? Ce-s ăia?
Nu mai fusesem niciodată atacaţi de triazi. Erau mici? Erau mari? Erau răi? Foooarte răi?! „Ştiam doar ce consemnau protocoalele, din vechime”, ne spuse, sfătos, tot efendi Kalaph. „Spiriduşul” repara doar ceea ce nu puteau nanoroboţii, aşa că avea timp şi citea, citea… Cică ăştia, triazii, explică efendi, ăştia nu, nu sunt un tot: fiecare individ vine în dimensiunea asta a noastră „pe componente”, ca să spunem aşa. Adică, vin din patru dimensiuni total necunoscute nouă. Se îmbină la punct fix, doar undeva în dimensiunea noastră, la o anumită viteză a noastră - „cam ca acum”, preciză Spiriduşul - şi atunci vezi patru culori cum se contopesc încet: verde, purpuriu, phanto închis şi galben. Dacă nu vezi asta, însemna că te-au şi luat prin surprindere! Nu, ăştia nu ucid cum s-ar zice, dar sunt hoţii-hoţilor!
Nava noastră intergalacică, „Vidal”, cu doar două viteze suprerluminice, părea o pradă sigură dacă triazii ăştia ar fi avut chef să se compună la noi!
Señor Kasta se întoarse. Era îmbrăcat într-un combinezon, care-l făcea mai gras, era de părere domnişorica Hirulani. „Combustibilul este asigurat, domnule”, raportă Albeniz. Cum tot aveam programată carcera magnetică, îndrăznii: „Nu văd cum ar intra ăştia să fure. Şi… oarece preţios nici nu avem acum la dus, poate sărurile de pe Marte...” Don Kasta zâmbi: „Ba, pe triazi interesează exact viermişorii!” Ce naibii să facă cu nişte amărăte de culturi de Tubifex aurea? Căpitanul secund ne explică (mai ale ăsteia, lui Hirulani), cerând însă discreţie absolută: „Tubifex ăştia, „viermişorii”, aşa cum le-a spus acesta de acolo, păi viermişorii noştri pot să suplinească orice element de care ar fi fost privaţi. Aşa, ca pentru proşti, să explicăm…”
*
Eram pe El Camino, Calea! Calea însemna viteză maximă, drum liber către proxima Galaxie, cea a Câinelui. Ca să o spun corect, „viteză maximă” înseamnă să stai pe loc în Universul care se mişcă, dar nu suntem la şcoală, ca să ne legăm de astfel de amănunte banale!
„Aşa, ca pentru proşti, să explicăm”, repetă señor Kasta, pentru că noi nu înţelegeam în ruptul capului la ce puteau fi buni viermişorii ăia Tubifex-nu-ştiu-cum, dacă nu pentru haleala peştilor-de-mărgean de pe planeta Vulcan…
Secundul Kasta binevoi să ne lămurească: „Pentru că veţi lupta cu triazii spre a ne apăra containerele cu viermi, poate că meritaţi să ştiţi la ce se pricep viermişorii Tubifex aurea. Ei bine, EI POT SCHIMBA! Dacă sunt puşi cumva într-un mediu cu oxigen (spunem aşa, dar nu trăiesc ei cu oxigen) şi li se ia oxigenul ăla, ei fabrică în loc alt gaz, argon, metan, azot, sau poate vreun metal - aluminiu, plumb, sau chiar oase, ori poate smirnă şi tămâie. Cert e că dau întotdeauna în schimb ALTCEVA, cu care ăştia se simt bine instantaneu - dracu´ ştie ce le trece prin căpşorul ăla mic şi urât mirositor! Acum de pildă, sunt ţinuţi în gaz inert, pe agar, în mediu neutru, dar ei vor şti să-şi facă de cap când le vei lua şi mediul acesta neutru. Triazii, dacă pun mâna (vorba vine, au pseudopode şi niciodată nu arată la fel!), dacă pun deci ei mâna pe încărcătura asta, n-au decât să le suprime tubifecşilor, pe rând, câte ceva din atmosfera în care îi vor pune iniţial, şi ţine-te ce surprize, plăcute sau nu, vor avea! Plăcute sau nu…”
Eram încă pe ruta vechilor knergi, aş fi preferat să mă bat cu ei: nu sunt xenospacefob, dar knergii măcar nu au pseudopode! Şi ei nu furau viermişori, ei nu colectau decât trofee de la oameni, depinde ce se cerea în acel an, cam ce modă mai era pe la ei: vreun steag antarian, sau un cap retezat, sau numai un deget de om, o coadă de pisică de mare (dar unde mai găseşti pisici de mare vii, încă din secolul XXII?) lingouri, cărţi vechi de joc - de Tarot, ori vreun centiron, sau o gamelă din secolul XXI...
Dar cu knergii e simplu, dacă tragi tu primul. Îţi colecţionează proiectilele. Iar cu un proiectil „infantil”, un retardgun, i-ai rezolvat. Nici măcar nu trebuie să-i ucizi, pur şi simplu proiectilul le reduce IQ-ul şi apoi te joci cu ei!
*
Acum eram pe deplin în Câmpurile Martin, lăsam în urmă knergii şi ne aşteptam la un atac al triazilor… Knergii par al dracului de periculoşi, trag cu proiectile cu vibraţie şi pot face destul rău chiar şi unei nave de transport mare, ca a noastră. Dar cu knergii e simplu dacă tragi tu primul. Îţi colecţionează proiectilele! Iar cu un singur obuz „infantil”, un retardgun, i-ai rezolvat. Nici măcar nu trebuie să-i mai ucizi, decât dacă asta îţi face neapărat plăcere. Nu, pur şi simplu obuzul acela, doar ştii, le reduce IQ-ul până la unul de puişor de knerg, şi apoi n-ai decât să te joci în voie cu ei! De ce să tragi în ticăloşii ăia cu glassround scump, când, cu un singur obuz retardgun, îi şi prefaci pe trei-patru knergi vânoşi în nişte copii, cu cleştişorii ăia ai lor amuzanţi şi cu privirea multiplă tâmpă? Numai că… şi unii copii pot fi mai cruzi decât ticăloşii cei mari, iar dacă laşi pe mâna (mă rog, în cleştişoarele) unui knerg vreun harpon cu nardiu sau ceva asemănător, ăla te poate face bucăţele cât ai clipi, numai ca să se distreze...
Uite că dintre cei peste 60.000 de locuitori ai navei „Vidal”, doar noi, o mână de incompetenţi, trebuia să aşteptăm acum cu vigilenţă atacul acelor triazi despre care ne avertizase secundul nostru, señor Kasta. Eram doar eu de bază acolo, de pază la containerul destul de voluminos, care adăpostea colonia de viermişori Tubifex. Ei, mai era, înarmat şi el, Kalph-efendi, dar mă îndoiam că civilul va şi nimeri, aşa cum tocmai ne instruise secundul, doar câte una dintre „componentele” triazilor, cărora le trebuiau secunde bune până să-şi juxtapună părţile colorate diferit, fiecare sosită din altă dimensiune – patru de toate, exact patru. Hm, şi Odur-cel-roz era bunicel la tir, Hiruki-no era daltonist şi n-ar fi deosebit părţile triazilor, dar pe Albeniz şi Recip puteam conta. Nu şi pe majordomul Kessler, care nu trebuia pus la muncă; doar Jasper şi Constanza, servitorii dumnealui. Şi nici într-un caz pe doña Hirulani, pe care oricum n-o punem la socoteală!
Când peretele de lângă mine se acoperi brusc de cretă sau aşa ceva, percepui două, apoi trei pete de lumină diferite. Señor Kasta ţinti primul şi pulveriză una dintre lumini - nu se pune că aproape îmi luă foc combinezonul. Începui să trag şi eu. Constanza şi Hiruki traseră imediat şi ei, dar aiurea, în sus!
*
Păşisem cu stângul, cum se spune, pe Cale. El Camino părea să fie acum fundătura vieților noastre! Triazii ăștia erau extrem de rapizi. Odată combinaţi, se recompuneau pe obiecte sau fiinţe. ”Atenție la pereți, să nu ne mănânce pereții!” - ne strigă Señor Kasta, țintind în direcția blindajelor exterioare. Razele violete se loveau între ele, ricoșau, topind uneori câte o pată colorată - una dintre părțile exterilor care se recomuneau acolo, pe perete. Unul, aproape întreg, aproape că rosese peretele, până la blindajul exterior. Îi spulberai îndată una dintre culori, înainte ca toate cele patru să devină uni și, după cum ne avertizase secundul nostru, nemuritoare astfel. Dar începuseră să dizolve pe primii dintre noi. Efendi Kalaph -„Spiriduşul” părea să aibă acum două capete și o masă informă se frământa, părând o aripă foarte mare. Striga. A trebuit să-l omor, din milă... Din domnul majordom, din herr Kessler, rămăsese foarte puțin, în schimb demonul uni cu pseudopode, brațe și un ochi, ochi de om, se umfla (poate le plăcea… gras?). Rămasese doar o parte din obreazul său stâng şi un sfert de ochi care încă mai clipea, într-un amestec de piele umanoidă şi de tentacule, precum pseudopodele triadului care îl asimilase, pofticios, îl dizolvaseră.
Doña Hirulani, care nu trăsese până acum decât cu totul aiurea, începu să țipe isteric. Era ca o melodie subțire haafneză într-o noapte geroasă. Și brusc, triazii începură să dispară, unul câte unul. Mai rămăseseră pete disparate, pe care acum le lichidam.
”Au venit să facă un troc”, constată apoi secundul, care ne dăduse ordin să inspectăm lungile containere de Tubifex. Într-adevăr, viermișorii dispăruseră, însă în loc apăruse un dar bogat: miere arkadiană de zi, din aceea strașnică! Dar atunci văzurăm şi de ce păruse secundul nostru mult mai gras: pe sub combinezon, pe care îl desfăcuse, văzurăm o aglomerare de viermișori Tubifex: precaut, îi păstrase acolo! Agăţaţi de piele (unii i se strecuraseră deja și sub tegument!), brrr! Comandantul adună câţiva pumni de mici aţe încolăcite, pulsatile, şi le aruncă în sas-ul primului container cu miere arkadiană. Întâi nu se petrecu nimic, apoi domnișoara Hirulani strigă: „E aur, signor, e aur curat, mierea s-a făcut aur!” Dar şi secundul nostru se transformase: acum avea aripi, însă mici, din cele cu care nu se putea zbura… Spuse grav: ”Acum, și knergii au motiv să ne vâneze - pentru aur.”
