Conform „specialiştilor” – da, aceia pe care nu îi veţi cunoaşte niciodată la faţă sau pe nume, dar după care vă veţi lua toată viaţa! – luna ianuarie este cea mai deprimantă lună din an.
Normal, în primul rând, pentru că vine după luna decembrie, când toţi ne-am hăhăit pe lângă brad, ne-a crescut gradul de bucurie cu fiecare ciocolată înghiţită şi ne-am şters lacrimile de fericire la cumpăna dintre ani.
În al doilea rând, în ianuarie cică nu este nicio sărbătoare importantă care să te facă să te bucuri.
Mă rog, asta o fi valabil în alte ţări, pentru că pentru români, ianuarie are cel puţin două momente în care dacă nu ne bucurăm, râzând cu gura până la urechi, măcar ne simţim mândri tare: 15 şi 24.
Este drept, chiar şi aceste zile pline de semnificaţii importante pentru noi, ca popor, par nişte ghinioane în condiţiile în care sărbătorirea este… obligatorie.
Că degeaba chiui şi joci Hora Unirii, dacă afară e ger de crapă pietrele, iar tu te visezi la gura sobei (sau lângă calorifer), însă fornăi aburi precum o locomotivă, sub privirile vreunui Frate mai Mare.
Un Frate venit special să-i vadă, să-i numere şi (negreşit!) să-i însemne pe răbojul promovărilor viitoare în diverse funcţii pe aceia care respectă, disciplinaţi, ordinele…
Desigur, în ianuarie, pentru mulţi dintre români este o perioadă de mare… vânt prin buzunare. O dată, pentru că au făcut cheltuieli destul de mari în decembrie, cu sărbătorile, cadourile, mesele, vacanţele.
În al doilea rând, pentru că în ianuarie, de regulă, se achită marile datorii anuale: taxele şi impozitele locale, iar în cazul celor cu maşină, asigurările (cel puţin cea obligatorie!), rovigneta.
Asta, în cazul fericit în care nu ţi s-a împlinit „sorocul” vreunui ITP sau dacă nu eşti fericitul posesor al unei maşini abia avariate în vreo groapă „de primăvară”…
De ce am mai fi trişti în ianuarie? Păi să vedem: poate pentru că statul dă tot mai multe semnale negative privind reducerea posturilor şi a salariilor?
Ori poate pentru că, în acelaşi timp (şi atât de logic), creşte numărul şomerilor?
Sau poate pentru că, tot în acelaşi timp (şi din nou explicabil), creşte numărul cazurilor de furturi, tâlhării, spargeri?
Am mai putea fi trişti – sau măcar deprimaţi – pentru că, iată transportatorii au fost gata să deschidă perioada protestelor, urmaţi săptămâna viitoare, de pensionari.
Şi din nou, am mai putea avea feţe lungi pentru că abia s-au afişat listele la întreţinere, pe decembrie, ocazie cu care toţi am realizat ce scump ne-am mai încălzit de Crăciun!
Eu nu ştiu de ce oare invoc chestia cu specialiştii când spun că ianuarie este luna cea mai deprimantă din an! La câte motive sunt, ar trebui să zicem merci că mai avem puţin şi se termină!
Şi când s-o termina şi statul se va întreba, aşa, plin de compasiune, de ce-am fi trişti, am putea răspunde ca Moromete: „Aşa, ca să se mire proştii”…
