N-am încetat să mă tot mir în privinţa capacităţii de mirare a românilor! Ei/noi văd/vedem pe-afară lucruri care ne stârnesc admiraţia, mai rar dezgustul, dar în tot cazul, o mare mirare. De pildă, ne mirăm cum pot păstra ei, occidentalii, atât de bine curăţenia în spaţiul public! Sau ce design frumos poate avea un loc de joacă, un băruleţ, o şcoală, o alee de parc în Occident.
După Revoluţie, pentru că unii îşi permit să cumpere gândirea altora (ca să nu folosesc termenul „know how”), comandând unor firme româneşti mobilier italian, gresie germană, geamuri elveţiene, aranjamente florale din Franţa, am văzut o mulţime de oaze occidentale şi la noi. Unele însă, frumoase cât timp n-au fost cuprinse de jeg.
Astfel, bunul-gust se cumpără, dar nu pentru că patronul firmei care îşi reface faţada, ca să arate el lumii cine e, ar fi vreun estet, cult şi simţitor. I s-a spus că asta înseamnă bun-gust şi pace! Dacă ar trebui să pună în faţa uşii ghivece cu caca de câine, sub cuvânt că aşa este „cool”, ar da aceeaşi bani fără să clipească!
O dovadă a geniului carpatin faţă în faţă cu stilul occidental o constituie însă zecile de spaţii dichisite, elegante pe dinăuntru, dar din firma cărora lipsesc litere, pe copertinele cărora s-a aşezat praful, în faţă cărora tronează gunoaie.
Nu trebuie să te amendeze Primăria; dacă ai magazin sau cârciumă la stradă, ieşi dimineaţa şi mătură, stropeşte de câteva ori şi clienţii tăi vor remarca, vor simţi şi răcoarea, iar spiritul gospodăresc va ieşi în evidenţă. Patronul român aşteaptă, însă, să treacă maşina Salubrităţii, care picură puţintică apă pe caniculă, şi oftează: cald mai e şi azi, o să-i oprească afurisita de vreme clienţii!
Cumpărând ambalat frumos, în ultimă instanţă, un mod de a fi occidental, nu punem de cele mai multe ori alături şi spiritul gospodăresc german, francez ori austriac, şi nici spiritul nostru.
În copilărie, îmi amintesc un Galaţi încă neamestecat cu populaţii de tot felul aduse de mirajul Combinatului, cu acei „vikingi” care distrugeau şi murdăreau totul în jur. Pe atunci, omul gospodar se cunoştea după strada din dreptul casei lui: straturi cu flori stropite, trotuarul măturat şi udat zilnic… Şi pe atunci era praf, domnule! Sigur, mai erau şi trotuare murdare…
Dar, ca să nu fiu acuzat că sunt nostalgic după o epocă patriarhală, cu mai puţine blocuri şi fără maşini pe trotuar (fără maşini deloc!), să vă povestesc cum era într-o altă vreme, în care civilizaţia occidentală a venit cu arme şi bagaje (prin „arme” se înţelege chiar arme: puşti, tunuri, mitraliere!) chiar în capitala ţării, considerată, n-am înţeles de ce, „micul Paris”. Mă refer la perioada în care, în timpul Primului Război Mondial, nemţii au ocupat Bucureştiul.
Citesc în cartea lui Constantin Bacalbaşa despre exasperarea cu care bucureştenii au primit ordinul, aberant pentru un gospodar român, de a uda strada de trei ori pe zi! Ca şi ordinul de a nu plimba câini pe stradă decât cu botniţă (apropo, atunci nemţii au adunat peste o sută de mii de câini, bob numărat, rezolvând – bănuiesc, însă, că brutal! – o problemă pe care ne-am priceput apoi să o îngropăm odată cu demolările de pe vremea lui Ceauşescu, care au lăsat iar câinii fără stăpân.
Şi atunci admirau românii tehnologia nemţească invadatoare, moda şi muzica adusă, tapetele berlineze şi perdeluţele bavareze, cu condiţia să nu trebuiască să dea cu mătura. Vorba lui Topârceanu: „Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?!”
