Un cunoscut mi-a spus în faţă că pensionarii din Galaţi, care au ieşit pentru a doua oară în stradă în acest an, au devenit penibili cu protestele lor care nu au nicio finalitate.
M-am enervat, de parcă pensionarii ar fi fost părinţii mei, jigniţi de un neica nimeni care se trezeşte el să emită păreri cu pretenţie de judecăţi de valoare.
Apoi însă, am constatat cu regret că, pe undeva, este adevărat; este drept, pensionarii gălăţeni nu se plictisesc şi ies în fiecare lună în stradă.
Din păcate însă, lipsa de unitate a puzderiei de asociaţii de profil din Galaţi îi fac pe aceştia să nu aibă puterea necesară să modifice legi sau să crească punctul de pensie.
La fel se întâmplă şi la nivel naţional şi, din păcate, în toate domeniile sociale, profesionale, financiare etc.
OK, nu o să vă ţin prelegerea despre cât de egoişti, vanitoşi şi dispreţuitori faţă de ceilalţi semeni am devenit cu toţii. Cât de mult ne pasă doar de noi înşine – în cel mai bun caz de familia noastră – şi cum nu ne interesează de soarta celorlalţi nici cât negru sub unghie.
Că suntem atât de egocentrici încât până şi când ajutăm o băbuţă să treacă strada, o facem să ne simţim noi mai bine, seara, gândindu-ne că pe „răbojul” cu lucruri bune am mai bifat o sarcină dusă la bun sfârşit…
Până la urmă, suntem ceea ce suntem şi nu cred că există naţiune care să nu sufere de această boală modernă a însingurării în mijlocul mulţimii.
Vreau în schimb să vorbesc despre solidaritate. Nu, nu despre solidaritatea propăvăduită electoral de politicieni, pe la adunările populare, dinaintea alegerilor.
Nu vorbesc nici despre ideatica solidaritate a unui nou Falanster de la Scăieni şi nici despre actuala solidaritate socială în care lenea este recompensată cu bani de la stat, sub forma venitului minim garantat, aşa cum se întâmplă, astăzi, în cazul anumitor persoane.
Vreau să vorbesc despre acel soi de solidaritate la care s-a mai făcut apel, din păcate fără prea mare efect, în România în perioada inundaţiilor.
La acel scurtcircuit care trece prin toţi românii şi care ne face să ne gândim la cel de lângă noi, care poate că suferă din cauza crizei mai rău chiar decât noi.
Din păcate, apelul la solidaritate nu vine dinspre autorităţi, dinspre conducători. Ei ar fi trebuit să fie primii care să ne facă să conştientizăm că doar trăgând toţi la aceeaşi căruţă vom reuşi să o urnim din loc.
În schimb, conducătorii noştri se gândesc la măsuri anticriză de babă: adică să restrângă cheltuielile, în loc să identifice noi surse de câştig.
Guvernul taie salariile, dă afară oameni, recalculează pensiile, supraimpozitează micile firme şi chiar se gândeşte să impoziteze până şi veniturile realizate de persoanele cu handicap.
Decizii care nu fac altceva decât să ne dezbine şi mai mult şi să ne determine să îi numărăm salariul vecinului, în fiecare seară, înainte să adormim.
Măsuri care ne fac să cumpărăm orice atât timp cât este ieftin şi după aceea să îi urâm pe directorii marilor companii din ţară care îşi rezervă dreptul de a încasa prime de zeci de mii de euro.
În lipsa unor conducători care să ne aducă la adevăr, să ne facă să pricepem pericolul prin care trecem, dar şi soluţiile prin care am putea ieşi la liman, nu facem altceva decât să stăm aşa, în poartă, şi să ne minunăm, ca babele de la ţară, de puterea cu care urmează să dea peste noi criza!
