Recunosc, sunt o tradiţionalistă. Mă dezorientează schimbările şi mă descumpănesc modificările făcute radical, de la o zi la alta. Nu sunt atât de flexibilă în gândire pe cât mi-aş dori, pentru a nu mai rămâne şocată de fiecare dată când descopăr că ce a fost alb săptămâna trecută este acum de un negru perfect. Îmi este greu să accept astfel de noutăţi, pe care nu reuşesc nici măcar să le clasific precum nişte „ajustări”, făcute de un conducător preocupat de mersul rapid al lucrurilor, ci le văd mai degrabă ca pe nişte hachiţe ale unei domnişoare bătrâne.
Poate că cei care urmăresc interesaţi mesajele venite în ultima perioadă de timp dinspre Prefectură au sesizat deja, însă cred că este timpul să privim mai atent şi să răspundem, şcolăreşte, la întrebarea „ce avem noi aici?”. Aici, adică, acolo, la Prefectură, avem un conducător cu mari şi teoretic bune proiecte.
Pe de altă parte, proiectele pe care domnul prefect le enumeră încep să dezorienteze, dacă nu chiar să-l buimăcească pe cel care ar avea timpul şi răbdarea de a urmări, compara şi reţine mesajele venite dinspre reprezentantul Guvernului în teritoriu. Iar în privinţa proiectelor, ideile abundă, ca să spun aşa; nu mai devreme de luni am aflat că Galaţiul s-ar putea alege cu primul penitenciar privat din ţară…
Încă nu ştiu dacă proiectul prezentat de prefect la prima întâlnire cu oamenii de afaceri din Galaţi a fost o fină ironie sau chiar o intenţie serioasă. Că dacă a fost ironie, ar trebui să se ştie că ea nu a fost gustată de oamenii care întorc miliarde, iar dacă a fost realitate, ei bine, atunci chiar că subiectul putea fi gândit ceva mai mult înainte, căci nu poţi justifica o astfel de investiţie prin faptul că deţinuţii ar reprezenta mână de lucru ieftină şi bună, în timp ce numărul şomerilor aflaţi în libertate creşte de la lună la lună…
Apropo de proiectele prefectului, vă spun că nu fac aici vreun proces de intenţie, mai ales unui om care are încă resursele de a gândi şi exprima idei neobişnuite, într-o ţară în care, în general, funcţionarii publici îşi văd, cuminţi, de treabă, în băncuţele lor.
Pe de altă parte, faptul că luna trecută, prefectul anunţa că la Galaţi vor veni nişte investitori francezi, aduşi de preşedintele CJ, pentru a construi un spital privat, după care, săptămâna trecută, acelaşi prefect spune că, din contră, francezii nu au venit, însă, în schimb, a apărut un grup de spanioli interesaţi să ctitorească unitatea spitalicească, pentru ca ieri-alaltăieri, acelaşi prefect să reia povestea investitorilor aduşi de preşedintele CJ, ei bine, înţelegeţi şi dumneavoastră ce doriţi!
Eu am încercat să-mi fac datoria şi să pricep de unde atâta inconsistenţă în declaraţii, însă îmi recunosc eşecul… Că, de fapt, toată discuţia cu investitorii străini care ne-ar construi un spital privat este, în fapt, una dintre cărămizile de bază ale unei campanii electorale ce va să vie, ei bine, nu aş vrea chiar să cred una ca asta.
Şi nu aş vrea să cred, deoarece – oricât de fantasmagoric ar suna – prefer să avem nu unul, ci două spitale private (unul al francezului, altul al spaniolului) decât să ne numărăm bubele în spitalul judeţean actual în care nu doar medicamente şi spirt nu se găsesc, dar nici măcar o ditamai bacteria letală!
Dar să revenim; în afară de faptul că informaţiile care se bat cap în cap mă descumpănesc, recunosc, nu sunt nici o optimistă în ceea ce priveşte lista cu promisiuni oferită de conducătorii locali, mai ales în preajma alegerilor. Şi ştiţi de ce? Pentru că s-a dovedit în aceşti 20 de ani că astfel de promisiuni nu se împlinesc.
Chiar nu are rost să vă enumăr acum marile obiective ale căror umbre se profilează mereu pe orizontul aşteptărilor electoratului în preajma alegerilor, pentru că le ştiţi şi singuri.
Atâta doar: mi-aş fi dorit ca proiectele/proiectul (?) unui spital privat la Galaţi să se fi antamat măcar la nivelul de genteleman\'s agreement înainte ca prefectul să îl anunţe verbal. Nu de alta, dar la câţi investitori sunt interesaţi de o astfel de oportunitate, ne-am putea trezi cu atâtea oferte încât Galaţiul s-ar putea transforma într-un imens spital. Sau penitenciar, după caz!
