Dar cu calul ce-aţi avut?

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Locuiesc într-un cartier care încă mai are case. Case mai cochete, construite în ultimii zece ani, şi case mai vechi, pe nişte uliţe care abia de curând au căpătat canalizări şi asfalt, ridicându-se la rangul de străzi, rang pe care, evident, pe hârtie îl deţineau. Pe străzile acestea, cetăţenii încă locuiesc precum la ţară. Se spală la lighean, fac petreceri cu grătarul în mijlocul drumului şi cu manele urlând dintr-o boxă scoasă pe geam sau din maşina lăsată cu geamurile deschise. Şi asta n-ar fi nimic. În fiecare dimineaţă însă, cu precizie de ceasornic, pe la 4,30 – 5,00, înhamă caii şi pornesc să caute prin gunoaie.

Obişnuiau să plece mai târziu, dar pesemne că şi angajaţii firmelor de salubrizare şi-au mai schimbat programul şi le-o luau înainte. Somnul întregului cartier e tulburat de ropot de copite, caii fiind biciuiţi bine, să se mişte mai cu talent. Nu o dată m-am ridicat din pat, am deschis geamul şi i-am urmărit, până au dispărut din raza mea vizuală. Nişte cai slabi, plini de spume, vizibil murdari şi neţesălaţi în viaţa lor, cu balega lipită în straturi succesive şi uscate de picioarele dinapoi. Nişte umbre ale animalelor splendide care ar fi putut să fie dacă nu le-ar fi dat Dumnezeu nişte stăpâni imbecili, inconştienţi, incapabili să îşi dea seama că neglijându-şi sau chiar maltratându-şi animalele îşi pun în pericol mijlocul de subzistenţă. Avem în oraş poliţişti. De vreo câteva feluri: rutierişti, sectorişti, poliţişti locali, ba chiar poliţişti ai animalelor.

Cu toate astea, avem în continuare cai bătuţi, lăsaţi să moară de foame, lăsaţi în frig fără niciun fel de adăpost şi abandonaţi la container după ce au făcut pneumonie sau i-a lovit cine ştie ce altă afecţiune. Toată lumea s-a indignat atunci când caii sălbatici din Delta Dunării au fost descoperiţi în drum spre abator şi salvaţi, din fericire, pe ultima sută de metri. Am avut sufletele strânse la vederea filmărilor şi fotografiilor cu caii aceia, hăituiţi, răniţi, incapabili să înţeleagă ce li se întâmplă. Dar caii maltrataţi din oraş trec pe lângă noi zilnic şi nimeni nu-i vede.

Dacă sunt confiscaţi, cu căruţe cu tot, trebuie duşi în adăpostul de câini, pentru că municipalitatea nu are un alt spaţiu adecvat, nici hrană să-i întreţină, nici proceduri să rezolve situaţia. Aşa că autorităţile închid mai degrabă ochii, iar caii rămân pe stradă. E drept, avem multe alte probleme: canalizări proaste, drumuri şi trotuare care se surpă, o companie de furnizare a agentului termic incapabilă să stea pe linia de plutire, un sistem de ridicare a gunoiului care încă nu funcţionează aşa cum ar trebui, o lipsă acută de spaţii verzi şi de locuri de agrement.

Şi lista ar putea continua la nesfârşit. Problema cailor e poate una minoră. Dar felul în care reacţionăm, de la primar până la vecinul aceluia care şi-a târât calul mort la containerul din cartier, dă măsura sufletului pe care (nu)-l avem. Pentru că noi mai putem schimba ceva din mizeria care ne înconjoară. Caii însă nu au drept de vot.

Citit 2033 ori Ultima modificare Marți, 21 Februarie 2012 19:21

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.