Pentru cei care se mai îndoiesc că România se află pe mâini bune, prestaţia lui Traian Băsescu de la ProTV a dat o lămurire de ziua a şaptea: a recunoscut că e o... cârpă de preşedinte.
„Am fost un om demn, un bun meseriaş, iar ce s-a întâmplat din 2007 încoace, jignirile de dimineaţă până seara, nu au făcut decât să mă umilească”, s-a confesat bravul lup de mare, explicând că „un preşedinte trebuie să înghită, dar totul are o limită”.
Analogia cu văcarul supărat pe sat e mult prea săracă, chiar nesemnificativă, în cazul de faţă. La celălalt capăt al scării de valori, înfrângerea de către „servicii” asumată de Emil Constantinescu e aproape un martiriu. Traian Băsescu se simte umilit de cine? De „tâmpiţii” produşi de şcoala românească care trimit din străinătate trei miliarde de euro reale, pe lângă voturile la şase secunde, aparent... virtuale? De românii şi mai „tâmpiţi”, rămaşi acasă, cu salarii tăiate, şomaj, preţuri, dar impozite şi taxe cât pentru o dublare de buget la Preşedinţie? De „piticii” din opoziţie care nu s-au „ridicat” până la majoritatea numărată „anastasic” ca să-şi impună neamţul la Guvern?
Că doar nu s-o fi simţind umilit de membrii partidului din care n-a plecat niciodată şi care nu i-a putut oferi decât un singur prim-ministru eligibil, indiferent de câte căderi de cabinet s-au petrecut. Şi nici de fratele său, Mircea, care nu o dată l-a făcut de baftă, nici de fiicele sale, cu vânzări anterioare neprecizate sau discursuri parlamentare cel puţin imprecise... Ori afinii săi, care de care mai „mondiali de penali”...
Iar dacă, aşa cum încearcă să sugereze, preşedintele se simte umilit de jurnaliştii televiziunilor „mogulilor”, înseamnă că suntem pierduţi. Vă daţi seama, Traian Băsescu, căpitanul „Biruinţei”, spaima câinilor comunitari bucureşteni, frâna trenurilor minereşti se simte umilit de-o telecomandă?! Telecomanda pe care (ai naibii tâmpiţi!) n-o apăsăm pe butonul B1, să aflăm că afară plouă, şi o tot zgândărim la A3...
Traian Băsescu trebuie verificat psihologic dacă mai e în stare să conducă ţara. Ce să faci cu un umil de preşedinte, cum era, stingher, printre alde Merkel, Cameron, dar şi Sarkozy, ba chiar şi Berlusconi, nevrednic de-un salut?
Mai mult, întrebat dacă s-a gândit vreodată să renunţe, Băsescu a recunoscut că „preşedinţii nu pot să abdice”. Câtă uşurare! Deci nu-i nevoie de armate invadatoare, studenţi deţinuţi ca gaj viu în masă, căutări pentru un nou fir dinastic şi alte asemenea complicaţii. Pur şi simplu, Traiane, ia o foaie de hârtie şi copiază după Horst Koehler, ca elevul la lucrare: „Demisie...”.
