De foarte multe ori şi în special în perioada de precampanie electorală, atunci când ascult discursurile politicienilor, am impresia că dumnealor cred că noi nu suntem altceva decât un popor de creiere şterse cu buretele. Adică, nişte indivizi care nu am fi trăit tot aici în ultimii 22 de ani, ci care s-au născut chiar astăzi şi - vai!, ce coincidenţă fericită! - am crescut aşa de repede încât mâine chiar vom avea vârsta legală pentru a vota.
Şi cum să nu ai această impresie când aceiaşi politicieni - cu foarte mici excepţii - vin din patru în patru ani şi nu doar că ne promit tot felul de bazaconii, dar chiar ne iau de fraieri sau, dacă ne respectă ceva mai mult, de amnezici. Că dacă îi alegem parlamentari, ne fac drumuri, şcoli şi biserici şi că dacă îi alegem primari, ne garantează locuri de muncă şi o economie locală fulminantă - sunt două din celebrele promisiuni electorale, care, deşi sunt absurde (din cauză că nu deputatul asflatează strada şi nici primarul nu reduce TVA-ul) încă sunt crezute de electorat. Pentru că unii din noi încă mai vrem ca cineva să ne garanteze - măcar declarativ şi măcar o dată la patru ani - că ne va fi mai bine.
Deşi este de înţeles o astfel de atitudine - căci, în esenţă, toţi suntem nişte visători şi nu e interzis să crezi într-un trai mai bun - , încrederea care încă se mai trezeşte în rândurile electoratului este din ce în ce mai des aruncată la gunoi, precum mărgăritarele din proverb. Căci, politicienii, în loc să ne preţuiască această resursă de încredere - care, până la urmă, se transformă în voturi! - ne consideră pur şi simplu reduşi mintal. Şi uite-aşa, domnii candidaţi plusează ca la un banal joc de cărţi şi ne spun, direct în faţă că negrul este alb şi nici măcar nu a existat vreodată!
Nu am putut să nu mă gândesc la asta, atunci când am urmărit, sâmbăta asta, cum domnul Piedone este prezentat pe scena conservatorilor - aflaţi în congres - ca unicul, adevăratul şi cel mai de încredere candidat la primăria sectorului nu-ştiu-care-şi-nici-nu-prea-contează. Fără nici o explicaţie, fără nici o jenă, fără nici un gest de ruşine, liderul PC ni-l arăta pe Piedone, care în urmă cu doar câteva luni figura în toată splendoarea sa de candidat la primărie pe scena şi la congresul regional al UNPR! Că numai retardaţii nu îşi schimbă părerile în decursul unei vieţi, o înţeleg.
Înţeleg până şi labilitatea politică a celor care bat partidele, ca străzile, în promenadă, însă lipsa de obraz este de neînţeles. De ce oare conservatorii nu şi-au cerut, mai întâi, scuze, electoratului, pentru plimbările lui Piedone prin partide şi abia apoi să îl anunţe drept candidat? De ce el însuşi nu a făcut nici o referire la aşa ceva? Trăim în realităţi paralele? Lipsa de reacţie a politicienilor pe astfel de subiecte te face să crezi că ţie îţi joacă mintea feste şi să te întrebi dacă nu cumva Piedone are un frate geamăn, care poartă acelaşi nume şi care se află, într-adevăr, la UNPR?
Cazul Piedone nu este singular. Liberalii (dar şi pesediştii) se află în prezent într-un accentuat proces de asimilare de membri, în special PDL. Partid cu care, prin rezoluţii, marşuri şi congrese au promis că nu vor colabora. Cine să-i mai înţeleagă şi cine să le mai explice că partidul în sine nu este decât o hârtie cu antet de la Judecătorie şi că politica partidului este făcută de oameni? Noi nu putem să le explicăm aşa ceva căci, aparent, politicienii oricum ne iau drept idioţi.
