Recent, am văzut o educatoare testând auzul unui copil de trei ani, etichetat de proprii părinţi ca "neascultător". A sunat din clopoţel în spatele lui şi copilul nici măcar nu a tresărit. Nu asculta ce-i spuneau părinţii pentru că, de fapt, nu putea asculta, nu auzea nimic. Mi s-a părut foarte trist că, până la trei ani, părinţii care se străduiseră dealtfel să-i ofere totul, să-l îngrijească şi care, în mod evident, îl iubeau ca pe ochii din cap, nu au realizat că nu aude. Şi m-am gândit că, poate, uneori nu acordăm importanţă lucrurilor care chiar contează. Preocupaţi să le acordăm copiilor din viaţa noastră toate şansele pentru viitor - şcoli scumpe, burse pentru studii, cursuri de pian, posibilitatea de a face un sport etc - uităm să le dăm ce lucrurile fără de care nu vor ajunge niciodată oameni: timp, atenţie, răbdare.
Chinuindu-ne să punem o pâine mai albă pe masă, amânăm mereu pe mai târziu lucrurile mărunte: să-i spunem copilului o poveste la culcare, să ne jucăm cu el pentru a-l încuraja să se spele pe dinţi, de exemplu, să-l includem în activităţile noastre zilnice, chiar şi în cele pe care le considerăm corvezi, cum ar fi, să zicem, spălatul vaselor. Dacă n-aţi văzut niciodată un copil de doi, trei ani distrându-se la spălatul vaselor, sunteţi un pic mai săraci sufleteşte şi, cu siguranţă, mult mai trişti. Poate veţi pierde jumătate de oră în plus cu activitatea cu pricina, dar câştigul pe termen lung e mare. Crescând, copilul va şti că e capabil şi el să vă ajute şi, poate, chiar o va face cu plăcere şi nu va fi nevoie de constrângeri dureroase pentru a-l determina să facă orice mic efort. Va dura de două ori mai mult să faceţi o plăcintă, dar lăsaţi-l să se joace şi el cu puţină cocă, ajutaţi-l să facă o prăjitură cu propriile mâini şi, pe urmă, mâncaţi împreună din ea, dacă e dispus să o împartă. Lăudaţi-l, chiar dacă nu face lucrurile perfect, nimic nu e mai important decât să ştie că a reuşit singur ceva, oricât de mic ar fi acel lucru. Lăsaţi-l să participe la unele dintre activităţile casei, urmăriţi-i reacţiile şi nu vă faceţi griji că se va murdări, nu vă gândiţi dinainte cât timp va dura să scoateţi petele de pe haine, ci bucuraţi-vă de moment, împreună cu el. Aşa, nu veţi avea doar ocazia să depistaţi din vreme orice problemă de sănătate, dar veţi creşte un copil fericit, care are sentimentul apartenenţei la familie, care ştie că, la o adică, membrii acesteia îi sunt cei mai buni prieteni şi îl vor sprijini în momentele de cumpănă.
Ceea ce uităm uneori, în dorinţa noastră de a-i crea copilului condiţii bune de viaţă, de a-l hrăni bine şi de a-l îmbrăca bine, de a-i dărui jucăriile pe care noi, copii fiind, nu le-am avut, este nevoia celui mic de atenţie şi de afecţiune dovedită. Veţi câştiga mult mai mult jucându-vă cu el, decât îmbrăcându-l după ultima modă şi pe urmă strigând la el să nu se caţere pe instalaţiile din parc fiindcă îşi strică hainele cele noi. Scara de valori a copilului mic e diferită şi, în acelaşi timp, foarte fragilă. Va face exact ceea ce vede, va imita oamenii pe care-i iubeşte cel mai mult. Şi va creşte atât de repede încât, la un moment dat, vă veţi trezi cu un adolescent închis, dificil, rebel până la a-şi pune viaţa în pericol. Şi atunci intervenţia va fi mult mai greu de făcut. Dacă nu imposibil. Ascultaţi-vă copiii, până nu e prea târziu.
