Iar s-a inflamat tele-societatea românească după ce secuii, urmaşii acelui Doja, micul nobil secui cu stradă la Galaţi, şi-au ridicat drapelul cu herb etnic pe ziduri oficiale româneşti. Ce bine ar fi să-şi respecte şi românii steagul! Nu pot să nu observ că, în timp ce ambasadorul maghiar nu se fereşte să-şi asume dorinţele autonome ale etnicilor maghiari din altă ţară a UE decât a sa, nouă ne-a cam trecut grija de fraţii noştri de peste graniţe, buni numai când aduc voturi… În timp ce fundaţii şi particulari maghiari au finanţat şcoli în limba maghiară în Ucraina, ca să nu fie acuzată puterea de la Budapesta că s-a amestecat „în treburile interne” ale Kievului, românilor noştri din ţara lui Mazepa, din satul lui Averescu şi până la Cernăuţii eminescieni, nu li se lasă nici măcar limba maternă! La fel se întâmplă şi pe Valea Timocului, şi în partea bulgărească şi în cea sârbească. E frumos că statul român se pune bine cu toată lumea, este un exemplu universal de filotimie, ar face pace şi cu canibalii, numai cu românii noştri risipiţi prin lumea nu are treabă…
Nu ştiu dacă în sfârşit s-a investit şi într-o biserică românească la Bruxelles, acum câţiva ani aceasta funcţiona într-o latură a unei biserici catolice, dar cum să nu te impresioneze când afli că o biată bisericuţă românească din Ucraina şi-a încropit clopotele din… butelii de aragaz cu fundul tăiat?! Cum să-i mai audă Dumnezeu limba română?! „Revista română” scoasă de "Astra" în septembrie trecut scria: „Avem nevoie de ajutor!”. Era un apel către directoarea publicaţiei ieşene, profesoara Areta Moşu, semnat de un român din satul Hagi Curda, raionul Ismail, unde s-au născut Averescu şi Moise Pacu al Galaţilor - în regiunea Odesa, Ucraina. „Comunitatea românească din sudul Basarabiei, aici la noi, se află pe cale de dispariţie. Că ne pierdem cu zile e puţin spus. Închipuiţi-vă că românul de la noi trebuie să umble tot timpul tuchiluş, cu capul plecat. De-l ridici, ţi se dă la cap. În unele cazuri este nevoie să mergi chiar târâş, de exemplu, dacă vreai să studiezi istoria adevărată a neamului românesc. Mai pe scurt, suntem sacrificaţi pentru că mai suflăm şi gândim româneşte.” Într-adevăr, în Ucraina doar două publicaţii mititele ies, firav, în româneşte, uneori nici măcar teatrul de păpuşi din România, în turneu cu piese după Creangă, nu este primit, cică „românizează”, liderii români de opinie sunt ameninţaţi la telefon inclusiv cu moartea, instituţiile publice se închid colocviilor româneşti, care se ţin astfel şi în stradă, o statuie a lui Eminescu a fost furată…
Şi tot în revistă citeam: „Fraţi români de pretutindeni, Primăria din Vidin împreună cu autorităţile locale, din nou, au început să tortureze românii din Bulgaria, încercând să ne scoată din spaţiul unde ne aflăm” - din sediul Asociaţiei AVE, scria într-un „apel de la românii din Bulgaria” preşedintele AVE, dr. Ivo F. Ghiorghiev, care reclama vandalizarea sediului organizaţiei şi vorbea despre politica de asimilare forţată a românilor. Oficial, îi pasă cuiva dintre oficialii noştri?! „Suntem români şi punctum!”, spunea, la vremea sa, Eminescu. Acum trăim vremea punctelor de suspensie. Marşurile pro-unire de la Cahul, Bălţi, Chişinău şi Bucureşti de anul trecut n-au prea avut ecou printre politicienii din România asta… „correctly”- europeană.
