A fost o săptămână cu destulă agitaţie printre suporterii Oţelului, stârnită de transferul lui Neagu la Steaua şi mai ales de negocierile, până la urmă eşuate, ale unei eventuale plecări a puştiului Alexandru Tudorie în aceeaşi direcţie. Este arhicunoscut că orice altă destinaţie poate fi acceptată relativ uşor de către cei cu simţiri roş-alb-albastre, mai puţin asta, pentru ei nimic nu sună mai oribil decât „Neagu a devenit stelist”. Nu vreau să insist prea mult pe transferul parafat, dar totuşi nu pot trece cu vederea situaţia specială în care s-a aflat fotbalistul în cauză, una care poate fi lesne generalizată la mai toţi ceilalţi, e nevoie doar un pic de bunăvoinţă. Să facem un efort şi să uităm de înjurături, că au fost destule astfel de reacţii, pornind de la cea mai importantă calitate a lui Ionuţ Neagu: campion cu Oţelul, campion pentru noi, campion pentru Galaţi! Dacă nu este de ajuns pentru un minim de toleranţă, atunci găsim motive măcar pentru decenţă în situaţia clubului. Insolvenţă, nu se ştie ce va fi de la iarnă, obiective de performanţă adevărată nu sunt… Păi, ce vrea sufltetul unui fotbalist, nu performanţă? Când prezentul este cum îl ştim, plat, joci doar să treacă timpul şi parcă doar ca mâine să nu fie mai rău ca azi, nu-ţi vine să pleci încotro vezi cu ochii, la prima ofertă avantajoasă? La bani mai mulţi şi mai ales la ocazia de a avea din nou trăirile şi motivaţia din 2011? Chiar dacă e Steaua, nu poţi rata ocazie de a ieşi din platitudinea de aici!
Altfel stau lucrurile în celălalt caz, al transferului neparafat. A fost vorba de opţiune de cumpărare pe bani mulţi pentru un jucător care încă nu există ca fotbalist, dar e catalogat ca un talent de excepţie, capabil să ajungă relativ curând să se transfere pe o sumă de câteva ori mai mare decât milionul de euro despre care s-a vorbit acum. Teoretic, ar fi fost o afacere foarte bună, o sumă foarte mare pentru cineva care n-are în total decât 68 de minute în prima ligă. Practic, suma nu contează, atât timp cât nu există garanţia că banii se întorc la echipă, că vor fi reinvestiţi aici. Dimpotrivă, mai degrabă am simţit în reacţiile fanilor convingerea că totul ar ajunge oriunde în altă parte.
De partea cealaltă, cea mai importantă din punctul meu de vedere, ce ar fi însemnat pentru puşti? La aflarea veştii că se negocieză, primul impuls a fost de indignare, pleca de fapt doar la o echipă de tineret, unde nu creşti valoric la fel de repede ca printre seniori. Însă, era vorba de Liga Campionilor, chiar dacă doar la Under 19, urma să joace în faţa scouterilor marilor forţe continentale în domeniu şi avea şansa de fi remarcat şi eventual luat de un club unde să fie şlefuit cum se cuvine. Prefer totuşi să mai cred în cealaltă variantă, că pentru el e mai bine aici, să se maturizeze jucând într-un campionat adevărat, pe puncte adevărate. Cu o condiţie, esenţială! Să joace cu adevărat, nu doar câteva minute din Paşti în Crăciun. Altfel, cei din club îşi pot distruge diamantul înainte de a-l şlefui. Nu-i deloc uşor la 17 ani să rezişti când eşti de un an de zile luat la prima echipa şi n-ai adunat nici măcar 90 de minute! Lucru valabil şi pentru ceilalţi puşti, Adăscăliţei, Chipirliu şi nu numai. Pe ultimul, spre exemplu, de ce l-ai mai luat de la Dunărea, unde era titular, dacă nu-l joci? Dacă îi vreţi la Oţelul, lăsaţi-i să joace!
