Atunci când măreţii noştri guvernanţi au anunţat că vor susţine financiar producţia de energie „verde”, nepoluantă, am avut un moment de bucurie lăuntrică. „Uite, domnule, că se gândesc şi la viitor”, mi-am zis, fără să-mi închipui nici o secundă că, de fapt, la mijloc este doar o nouă taxă, bazată pe simpla şi clasică metodă de jecmănire „de la mulţi câte un pic, ca să se adune mult pentru puţini”.
Indiscutabil, tranzacţia de certificate verzi a creat o piaţă. Se plimbă bani dintr-un buzunar în altul, se cumpără şi se vând emisii. În fapt se vinde şi se cumpără moarte. Sincer, mi se pare cinism în cea mai pură formă să-i permiţi unei fabrici să polueze mai mult decât prevede legea, pe principiul că firma este penalizată financiar pentru otrava suplimentară introdusă în apă, în aer sau în sol. Bun. Statul ia nişte bani. Dar sănătatea noastră, a celor afectaţi de poluare, cine o repară? De altfel, poate fi măsurată sănătatea în bani?
Însă marele tun al acestei poveşti pseudo-ecologice este acela că, de fapt, costurile certificatelor verzi sunt suportate, în final, de către populaţie. Avem de-a face cu o taxă mascată abil, prin factura de la energia electrică, care tinde să devină astfel un fel de act fiscal în toată regula, căci conţine deja patru taxe: TVA, radio, TV şi, mai nou, certificatul verde. Socoteala guvernanţilor e simplă: câte un leu de la fiecare consumator de curent din România înseamnă 7,5 milioane de lei dintr-un foc.
Cine plăteşte această taxă? Toată lumea, adică şi băbuţele cu 300 de lei pensie, şi şomerii, şi persoanele cu handicap. Toţi! Unde se duc banii? Păi, e simplu: la investitorii în parcuri eoliene, în parcuri fotovoltaice etc. Apropo, cel mai mare investitor în domeniu din România e miliardarul Ion Ţiriac, iar subvenţia primită de onor omul de afaceri provine de la fraierii rupţi de foame obligaţi să plătească, prin factura de la curent, aceste aşa-zise certificate verzi. Este, dacă vreţi, un fel de haiducie pe invers: se ia de la amărâţi şi se dă tot la cei care au.
Evident, vor fi unii care vor spune că piaţa e liberă şi că orice român are dreptul să investească în energii neconvenţionale şi să primească subvenţie de la stat. În teorie, aşa e. În practică, însă, doar în jurul a 10.000 de români (din cei 7,5 milioane de cotizanţi) îşi pot permite să investească. Restul sunt simpli boi în jugul unui regim care nu e nici capitalist, nici socialist şi nici măcar naţionalist. Este doar o adunătură de şmecheri al căror principal scop e să facă bani. Cu orice preţ, prin orice mijloace, cu orice risc. Ce mai contează un milion de muritori de foame când gaşca ta e la putere an de an, indiferent de ceea ce votează mulţimea?
De la o vreme, disputele dintre grupările politice (inclusiv aici, la Galaţi) seamănă tot mai mult cu wrestlingul americanilor. Pumnii lovesc aerul, gemetele ascund de fapt chicoteli, vânătăile sunt pictate cu fard, iar în culise, departe de ochii celor care suportă cheltuielile pentru tot circul, banii se împart frăţeşte, fără scrupule şi fără resentimente. Avem liderii pe care i-am ales. Avem liderii pe care i-am născut şi educat. Trăim într-un oraş şi într-o ţară în care speranţa seamănă tot mai mult cu un puf de păpădie în zbor. Se pierde - uşor-uşor - în zare, până se contopeşte cu cerul şi nu se mai vede. Auri Sacra Fames!
