Şi ieri mărturiseam mirări cotidiene. Nici astăzi, chiar dacă voi fi acuzată pentru asta, nu mă pot îndepărta de perplexitatea zilnică.
Se închide Cocseria şi, după două seri de privit cu patimă la televizor, n-am văzut decât o ştire amărâtă pe această temă. E drept că la momentul în care Dacia făcea o pauză de două săptămâni s-a dezbătut problema pe toate părţile pentru că, acolo, erau în discuţie de câteva ori mai multe mii de oameni.
Dar, la Galaţi, dacă luăm în discuţie numărul siderurgiştilor care au părăsit platforma înainte şi după privatizare, facem aproape de două ori personalul de la uzina de automobile preluată de Renault. Şi nimeni nu pare teribil de interesat de treaba asta.
Privatizarea, pe te miri ce şi mai nimic, nu e încă elucidată în întregime şi umblă zvonul că ar fi fost un fel de condiţie pentru prietenia cu Uniunea Europeană. Contractul semnat la Londra pune şi acum problema rezolvării legale a oricărui litigiu pe alte plaiuri decât cele româneşti. Mai mult, spaima că nici ce-a mai rămas din Combinat nu va mai rezista multă vreme adaugă coşmaruri noi în nopţile negre de griji ale siderurgiştilor.
Şi totuşi, impactul mediatic al Galaţiului, în general, şi al siderurgiei de aici, în special, pare condamnat mereu la procente mărunte. Chiar dacă este vorba despre 1.400 de oameni de la Cocserie, care vor rămâne fără loc de muncă, şi alţii, nici nu se ştie câţi, ce vor pleca de pe platformă de bună voie prin programul de autodisponibilizări.
Dintr-un colos care hrănea o jumătate de oraş, dacă număram angajaţii Combinatului, familiile lor şi personalul din firmele adiacente, platforma siderurgică devine, iată, o întreprindere abia de vreo două, trei ori mai numeroasă ca personal decât Şantierul Naval. Diminuarea acestor aglomerări industriale în oraşul de la Dunăre ar trebui să îi ţină pe liderii politici şi administrativi ai zonei cu picioarele în apă rece zi după zi.
Parlamentarii noştri, care îşi mai dau din când în când cu părerea pe la televiziuni asupra codurilor, poliţiei şi mai ştiu eu căror subiecte fierbinţi ar fi trebuit să se ceară la declaraţii pe această temă. Un program concret de investiţii noi în urbe sau de reconversie profesională dirijată clar către cei disponibilizaţi din ArcelorMittal n-am auzit să fie, criza e pe capul nostru cât casa, oportunităţile de extindere economică şi comercială către fraţii de peste Prut s-au volatilizat şi aşa mai departe.
Am rămas doar o graniţă, cea mai îndepărtată, a unei Europe care are propriile ei probleme şi timpul nu-i permite să se mai uite prea atent la noi. Nici NATO nu ne-a fericit mai mult, ca zonă strategică.
Ori mi se pare mie, ori dezinteresul acesta pentru Galaţi şi gălăţeni devine pe zi ce trece mai periculos. Am intrat în gaura neagră, am rămas oraşul roşu şi nici măcar asta nu mai interesează pe nimeni.
Apele noastre coclesc de nepăsare, mintea ne rugineşte de lene, economia se duce de râpă şi noi ne uităm cu interes crescând la declaraţiile lui Gigi, candidat perpetuu, ca o parte din această Românie, la un post călduţ, pe care nu-l merită.
