Haideţi să nu ne mai facem că plouă. Şi să nu mai pretindem că nu s-a întâmplat nimic. Haideţi să ne privim în oglindă şi să recunoaştem, bărbăteşte, că lumea noastră e strâmbă. E alienată. Că prea mulţi briganzi şi habarnişti sfâşie trupul bietei ţări… Ai zice că vezi o haită de carnivore trăgând cu colţii de cadavrul unei mârţoage căzute în prăpastie. Ţara e un leş. Pe oasele ei se bat lupii. Şi şacalii. Şi corbii. Ţara mai e doar piele şi os, căci orice urmă de carne – până şi zgârciurile – a fost înfulecată lacom de hoardele de „oameni de bine”. Oho! Şi ce mai agită ei pumnii în aer în numele unei dreptăţi pe care nu vor să o împartă cu nimeni. Şi ce mai declamă ei principii pe care nici măcar n-au ajuns să le pipăie. E ieftin să oferi ceea ce nu ai!
Rămâne interesant de văzut doar ce iluzii vor mai încerca, de data asta, să vândă naţiei. Căci e „clar ca vaca” (vorba bardului Ion Zimbru) că românul apăsat de sărăcie nu mai scoate pieptu-n faţă la cântecele patriotice răcnite de tribunii cu mintea şuie. Românul cocoşat de nevoi nu mai pune preţ pe „Liberté, égalité, fraternité”, pentru că dincolo de lozincă nu se mai vede nimic. Ce libertate e aceea în care nu ai ce pune pe masă, în farfuriile copiilor? Ce egalitate e aceea în care până şi apa, banala apă, depinde de culoarea politică a primarului? Ce fraternitate e aceea în care pensiile se micesc sub viforul inflaţiei, iar lefurile dregătorilor se umflă ca măgarul scăpat în lanul de lucernă?
Ţara e un hoit. În jurul ei roiesc muştele verzi, care sădesc în trupu-i putrefact viermii deznădejdii. Toţi vor binele tuturor, dar nimănui (cu rare excepţii) nu-i este bine. Vine fonfăitul şi pretinde să-i aplauzi dicţia. Şi tu i-o aplauzi. Pe datorie (speranţa moare ultima, nu-i aşa?) şi pe-o brichetă. Dacă pică şi-o bere eşti aproape de perfecţiune. Există perfecţiune şi în imoralitate, nu? Vine cioplitorul de răboj şi te-nvaţă ecuaţii complicate. Iar tu îţi asumi socotelile lui, chiar dacă rezultatul final e o iluzie. O minciună.
Poporul a uitat să cântărească. A fost obligat să uite. A fost azvârlit în prăpastia urii, malaxat prin ecranul televizorului, prostit prin pomana lunară, aşa încât nu mai ştie cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă. Poporul trăieşte clipa. Însă nu în sensul în care filosofii au dăruit lumii acest concept, ci în sensul tragic al pierderii valorilor umane. Am uitat să fim oameni. Am fugărit himere şi am împins bolovani sisifici până când am uitat ce căutăm. Unde mergem. Şi-atunci, în lipsa unui azimut moral, am acceptat iadul din jur ca pe un paradis ce încă n-a atins perfecţiunea. Însă ni s-a promis că o va atinge. Cândva… Într-un viitor zugrăvit în roz şi violet.
Să nu credeţi că avem scuze! Or să ne întrebe copiii noştri ce am făcut cu ţara pe care am luat-o cu împrumut de la ei. Or să ne întrebe şi or să ne fulgere cu privirea, în timp ce urmaşii celorlalţi, ai îmbuibaţilor care ne-au frânt viitorul, îi vor scuipa cu scârbă şi îi vor soma să-şi caute altă ţară, în altă parte. Asta vreţi voi de la viitorul copiilor voştri?
