S-ar putea numi Gigel, Vasilică, Costică sau oricum altfel. Nu contează. Am ales să îi spun Ionel, că e simplu, uşor de reţinut şi mai ales reprezentativ. Ionel este tânăr. Are 17 ani, nu a votat niciodată şi (încă) nu a terminat liceul. Nici nu ştie dacă îl va termina sau dacă va ajunge până în punctul în care va păşi cu brio în galeria celor care spun, la un examen important al vieţii lor, că Arghezi scria poezii triste pentru că nu avea prieteni cu care să iasă la bere.
Lui Ionel nu-i place şcoala şi, probabil, nici şcoala nu-l place pe el. Umblă cu încă cinci-şase băieţi la fel ca el. Îţi fac veacul printre blocurile triste din Micro 40 şi plăcerea lor supremă este să-şi treacă de la unul la altul o ţigară răsucită pe loc din ”buruieni” stropite cu otrăvuri care le ia minţile şi îi face să se simtă super.
Ionel n-a fumat de zile bune, pentru că a stat internat la Psihiatrie. A dat ochii peste cap la ultimele ţigări fumate şi aşa a ajuns pe mâna unui sistem care şi el respiră greu, iar doctorii l-au ţinut în viaţă. A îndurat el la Psihiatrie cât a îndurat tratamentul pe banii statului şi după ce a înghiţit cu greu sfaturile, cu ochii în pâmânt şi limba lipită de cerul gurii, a zbughit-o.
Telefonul îi suna în buzunar mai ceva ca o centrală. Erau prietenii lui. "Ionele, ai ieşit, mă? Avem ceva bun". Şi dus a fost Ionel, direct la buruiana psihoactivă.
Ce tratament, ce cheltuială, ce părinţi care îl roagă să nu mai fumeze? El e printre primii clienţi de la etnobotanice, care a descoperit panaceul dramelor adolescentine. Acum, însă, lui Ionel nu-i mai spun nimic ţigările pe care le topeşte ca pe acadele. "Nu mai simt nicio plăcere, dar nu pot să mă las", mărturiseşte Ionel, în faţa poliţiştilor care l-au prins cu jointul între degete, la doar o oră şi 20 de minute de la externare.
Ionel se simte învins. Nu de perspectiva vreunei pedepse, ci de realitatea pe care singur a rostit-o. Ce-a trăit până acum nu-l mai motivează să vrea, să simtă, să-şi dorească. Să facă ceva bun cu viaţa lui. Ca el sunt sute, poate mii de tineri, pentru care adolescenţa se confundă cu un nor gros de fum etnobotanic.
Psihologic şi sociologic, pornirile sinucigaşe ale tineretului se explică, la fel ca multe din tarele lumii moderne, dominate de consumism, prin dorinţa de a obţine repede, fără muncă, fără analiză, fără efort şi mai ales fără chinul de a se cunoaşte pe sine. Lucrurile simple sunt cele mai complicate şi asta se vede în felul în care cei care peste 10-20-30 de ani vor fi în ipostaza de a ne plăti pensia caută noi şi noi mijloace de a trăi. Cu puţin "ajutor" de la şcoală, cu puţin de la părinţi, cu puţin mai mult de la societate, şi tot aşa.
În timp ce Ionel şi prietenii lui (generic vorbind) îţi duc zilele fără a simţi bucuria de a trăi, într-un sat din nordul judeţului Galaţi, tanti Ilinca împlineşte 100 de ani. E veterană în satul ei, nimeni nu a mai apucat o aşa vârstă. Nu s-a plimbat cu limuzina, n-a făcut depresie că nu avea ultimul model de pantofi sau de smartphone şi nici nu şi-a căutat bărbat în funcţie de marca limuzinei. Dar a născut cu drag 14 copii, din care şase i-a îngropat înainte de vreme. N-a fumat spice-uri şi nu şi-a dorit să fie ceea ce nu era. A trăit fiecare bucurie şi fiecare necaz pe viu, fără anestezic, luându-le ca pe lucruri fireşti ale vieţii. Şi, cel mai important, tanti Ilinca nu s-a luat la trântă cu viaţa, privind totul ca pe o provocare. Doar a trăit-o.
