Cine spune că a reuşit să obţină „din prima” o autorizaţie, contract etc din partea unei instituţii de stat ori e mincinos, ori nu e din ţara asta!
Povestea hârtiei care lipseşte de la dosar – acea hârtie unică, greu de procurat şi… mereu lipsă, fără de care nu ţi se acordă autorizaţia – această poveste spun, o ştie orice român de bună credinţă. Vorbim de oamenii care nu au „pe cineva” care să vorbească cu „altcineva” care să-i telefoneze „cuiva” astfel încât lucrurile să meargă de la sine.
Nu vorbim, desigur, de acei preferaţi de soartă, destin, divinitate ori cine mai ştie cine în faţa cărora ghişeele se deschid, barierele cad, iar funcţionarii cântă cu voci de îngeri „mulţumim, domnule, că ne-aţi dat ocazia să vă servim”…
Uneori, văzând câtă nepăsare, indiferenţă şi, până la urmă, nesimţire există în anumite birouri ale instituţiilor de stat îmi vine să plec din ţară; pentru că ştiu cu siguranţă că există state în care cetăţeanul este respectat chiar şi când nu are dreptate sau nu înţelege din prima ce i se cere, ţări în care autorizaţii ori avize se pot acorda doar în urma unei simple corespondenţe poştale.
La noi, însă, orice depunere de dosar, pentru obţinerea unei semnături, este o mare aventură. Şi mai deranjant este faptul că, mai nou, în spatele ghişeelor au apărut persoane tinere, despre care ai putea crede că vor chiar să îşi facă treaba şi să îşi respecte interlocutorii.
Din păcate însă, după primul schimb de vorbe începe negocierea „mai dă tu, mai las eu”, de ai spune că legea pe care tocmai ţi-a invocat-o adineauri nici măcar nu există în scripte! Sau că există, dar se aplică aşa, ori în funcţie de cât de frumos este afară, ori de cât de bine a dormit funcţionarul azi noapte…
În condiţiile în care o vorbă bună, o enervare, un pumn în masă dat de contribuabilul enervat anulează prevederile unei legi pe care, până mai adineauri, funcţionarul public ţi-a fluturat-o prin faţa ochilor, ce îţi rămâne să crezi? Că doar „cu puşca la picior” se poate rezolva ceva în ţara asta?
Plângându-mă, nedumerită, de măsurile diferite cu care se calculează orice nimic prin instituţiile publice, un coleg mi-a explicat motivul: în general, cetăţenii afectaţi de diverse abuzuri sunt „victime colaterale” despre care nimeni nu se interesează.
Adăugând la asta faptul că societatea noastră românească funcţionează pe principiul „dacă merge aşa, bine, dacă nu, nu!”, ajungi să înţelegi de ce în ţara asta toate se schimbă de la un moment la altul, iar starea de incertitudine domneşte peste tot.
…Şi în timp ce ne sufocăm de exasperare în faţa ghişeelor, pentru că, invariabil, ne lipseşte „o hârtie”, în timp ce visăm – cei care mai avem puterea asta – că vom ajunge şi noi vreodată precum alte ţări, în care cetăţeanul chiar este respectat şi ajutat de stat, în tot acest timp, politicienii, oamenii pe care i-am ales să ne conducă se implică în diverse spectacole mediatice de sezon, gen „bujorul de munte”, ori „programul prima coasă”…
