Mă tot gândesc la afirmaţia din bilanţul preşedintelui Băsescu, că presa a avut în timpul mandatului său exact „atâta libertate cât a dorit să îşi ia”. Fără continuarea argumentaţiei, încă ar fi fost bine. Ne-a dat preşedintele liber la libertate, să se înfrupte toţi cum pot şi cât pot din ea, după minte, necesităţi şi trebuinţe.
Numai că Traian Băsescu a continuat: „A avut libertatea să critice neîngrădit orice persoană aflată în funcţii publice, de la preşedintele României până la premier, miniştri şi parlamentari. Nu am cunoştinţă în această perioadă de vreun jurnalist care să fi avut de suferit din cauză că a criticat puterea”.
Nu le ştie nici dumnealui pe toate, plus că nu te poţi lăuda cu drepturi stipulate prin Constituţie. Cum ar fi cel la opinie. Dar preşedintele poate, mai mult, trage spuza pe turta dumnealui şi zice: „În ce mă priveşte, am respectat întotdeauna libertatea de opinie, chiar atunci când s-au formulat critici nedrepte sau calomnii la adresa mea”.
Să înţelegem că nu ar fi trebuit să avem această libertate? Sau dumnealui să nu o respecte? În anii tranziţiei originale de după 1989, fie vorba între noi, presa este prima care a ştiut să fructifice libertatea. Cu bune şi rele. Trebuia legată la gură? Trebuia să cerem voie să criticăm?
Nu era oare normal ca un preşedinte care ne face tâmpiţi, găozari, ţigănci împuţite sau implementează refrenul cu mogulii care reprezintă presa mai ceva decât jurnaliştii, să ne respecte această libertate de opinie? Ni s-a făcut o favoare că nu ne dă zilnic cineva în judecată? Şi pe cei care l-am criticat pe preşedinte, dar şi pe cei care l-au urmat cuminţi la toate chermezele câmpeneşti? Că fiecare avea opinia sa, de respectat conform aceleaşi libertăţi.
N-o fi presa noastră mai curată şi mai uscată decât în alte ţări de soare pline, spre care tindem şi noi prin toate mijloacele, de la asumări până la regrete pentru nerealizări, dar nici nu poate fi doar cârpa de şters praful de pe bombeul prezidenţial, cum se doreşte. Când „îşi lua libertatea” de a-l invita prin emisiuni, sau de a-l asculta când intervenea singur, mass-media era mai bună?
Şi, să fie sănătos domnul Băsescu, nu au stat chiar pe roze cei care l-au criticat. Asupra lor s-a tras din toate părţile de partid şi de stat. După cum nici celor care l-au adulat nu le-a fost prea bine. Odată instituţionalizat, sistemul taberelor aflate într-o permanentă luptă, că aşa îi place preşedintelui, nici adulatorii şi nici detractorii acestuia nu s-au simţit confortabil timp de cinci ani.
O fi fost presa „sub papucul politicienilor de la putere”, în 2004, cum spune dumnealui, dar măcar ştiai care anume parte, cum zicea Iliescu. Acum toată lumea se înjură cu toată lumea. Niciodată n-a fost presa mai dezbinată decât în acest moment.
Într-adevăr, putem să ne luăm, dacă mai vrem, exact atâta libertate câtă vrem. Oricum nu mai ţine nimeni cont de ce spunem noi. A avut grijă preşedintele să dea tonul. Decredibilizarea întregii mass-media este înfăptuită la grămadă şi cine poartă această vină ar trebui să ştie că scăderea încrederii populaţiei în presă e chiar mai periculoasă decât îngenuncherea unor reprezentanţi ai ei, cunoscuţi drept partizani ai unor partide sau a unor afacerişti.
Şi cu ce ne-a ajutat guvernul, parlamentul, preşedinţia? Difuzarea e mai dificilă decât acum cinci ani, Rodipet nu plăteşte, poşta are monopol, mediul rural se uită doar la televiziunea de stat şi taxele pentru instituţiile de presă nu s-au mişcat cu un milimetru. Să mulţumim aşadar frumos că avem libertatea pe care ne-o luasem singuri, după mintea şi conştiinţa noastră?
Cine se laudă cu „binefacerile” pe care le-a oferit presei este un preşedinte care, în 2006, la momentul, lăudabil, al condamnării comunismului spunea: „O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea să evităm erorile trecutului”.
Când te doare exact în cot de presă, care este un fragment din memoria vie, cu bune şi rele, a acestei democraţii, ar trebui să-ţi dai singur palme în oglindă, nu să reflectezi asupra unui nou mandat.
