După ce, la sfârşitul deceniului trecut, părea să-l fi apucat pe Dumnezeu de un picior, când i s-a oferit regia blockbusterului "Predators", regizorul de origine maghiară Nimród Antal revine la filmul european şi la o poveste româno-maghiară care ar putea să intereseze publicul din ţară: "Banditul Whisky" retrasează "cariera" lui Attila Ambrus, cetăţean român de etnie maghiară, născut în Ardeal şi devenit celebru în Ungaria pentru aproximativ 30 de jafuri bancare.
Practic necunoscut românilor, Ambrus a devenit un adevărat erou naţional în Ungaria, unde jafurile sale, întotdeauna realizate fără vărsare de sânge, erau palme trosnite pe obrazul autorităţilor nepopulare. Adulat de presă, invidiat de concetăţenii mai puţin temerari şi uneori copiat de alţi răufăcători, eroul a devenit ţinta uneia dintre cele mai complexe operaţiuni de urmărire din istoria ţării. Urmărind filmul, te şi miri cum a fost posibil, pentru că nu e nimic admirabil sau extraordinar în fărădelegile banditului.
Mai puţin spectaculoasă decât jafurile, dar mai ataşantă uman este istoria personală a lui Ambrus. Născut în Ardeal, acesta ajunge la orfelinat, apoi la casa de corecţie şi la cazarmă (la o unitate miliară din Galaţi), de fiecare dată sub privirea omniprezentului Nicolae Ceauşescu, accesoriul vizual nelipsit de pe pereţii diverselor instituţii în anii '80. Un eveniment nefericit îl face să traverseze ilegal graniţa, ajungând la Budapesta fără acte şi fără o leţcaie. Comentariul social se pierde printre jafuri, dar este cât se poate de prezent: Ambrus recurge la metode extreme pentru a-şi obţine locul în societate, după ce este respins şi abuzat de sistem atât în România, cât şi în Ungaria. Întâmplător, găseşte cea mai eficientă metodă pentru a i-o trage şi el sistemului.
Dacă actorul principal, Bence Szalay, are posibilităţi actoriceşti destul de limitate, nu acelaşi lucru se poate spune despre Zoltán Schneider, interpretul antagonistului său, poliţistul Bartos Nyomozó. Acesta salvează în parte decizia leneşă a scenariului de a explora trecutul lui Ambrus ca parte a unei lungi conversaţii-interogatoriu cu anchetatorul, care ia extrem de personal fiecare remarcă a rebelului. Dacă scenariul îndeamnă publicul să ţină cu banditul, interpretarea mult mai complexă a anchetatorului l-ar putea determina să-l aprecieze mai mult pe acesta din urmă. Împreună, cei doi devin simboluri a două concepte rivale: giganticul angrenaj şi rotiţa buclucaşă în stare să-l oprească.
Ce spune Atilla Ambrus
Născut aproape de cel mai friguros loc din România, undeva lângă Miercurea Ciuc, Attila a avut o copilărie grea, crescut într-o familie căreia îi putem spune liniştit că era una "cu probleme". Tatăl, electrician, ajuns într-o poziţie foarte influentă la nivel local, îl scoate pe Attila din multe situaţii aflate la limita sau dincolo de limita legii, dar îşi educă băiatul cu mână de fier, pe model spartan, cu o violenţă ce depăşeşte şi ea limitele umane. Mama îl părăseşte când încă nu împlinise nici doi ani şi adună apoi aproape o duzină de soţi. În acest mediu apăsător, refugiul, îngerul păzitor îl reprezintă una dintre bunici, care moare, însă, când Attila avea nouă ani. Drama este uriaşă şi are efecte devastatoare în sufletul puştiului cu "o copilărie ca un film cu mafioţi", după cum el însuşi o caracterizează.
"Eram foarte necăjit şi revoltat. Cred că tot acest context este un temei propice pentru viitorul unui spărgător de bănci... Eu, la zece ani, ştiam deja cine e Ronnie Biggs, cunoscut pentru marele jaf de tren din 1963 şi pentru evadarea din închisoare, doi ani mai târziu. Mai departe m-a crescut mătuşa mea. Eu mă ţineam de prostii, eram un copil dificil. Ca să înţelegeţi mai bine: cam în fiecare an eram dat afară dintr-o şcoală, până ce am ajuns la Târgu Ocna, la şcoala de corecţie. Vorba vine "de corecţie": eram vreo 600 de derbedei. Practic, era o pepinieră de tâlhari", a povestit, într-un interviu, Attila Ambrus.
Robin Hood al epocii moderne
"Aşa este. La începutul anilor '90, aveam o situaţie al naibii de uşoară, căci în Ungaria nimic nu funcţiona. Practic, alarmele şi camerele de observaţie erau prăfuite, nu mergeau. Vă spun un exemplu: jefuiam un oficiu poştal, se activa alarma care suna la dispeceratul central. Dispecerul care lucra la centru dădea telefon la oficiul respectiv, de unde venise alarma, şi începeau să se sfătuiască dacă nu cumva s-a apăsat din greşeală pe butonul de panică. Dacă era totul ok, adică dacă nu era ok, dispecerul de la centrală abia atunci se apuca să cheme poliţia. Practic, trei-patru minute se duceau pe apa sâmbetei, iar aceste trei-patru minute mi-au fost de ajuns să jefuiesc pe toată lumea şi să le iau banii la toţi, ba chiar să şi închid oficiul poştal. Vă spun, aceste atitudini amatoriceşti au determinat, până la urmă, poşta să înceapă dezvoltări masive. (…) Fără îndoială, am contribuit şi eu la faptul ca Ungaria să fie astăzi o ţară mult mai sigură din punctul de vedere al oamenilor cu eventuale intenţii criminale", mai spune Ambrus Atilla.
"De fel, eram un om timid. Nu prea mă descurcam cu vorbele. Aşa că înainte de jafuri serveam câte unul sau două pahare de whisky, ca să mă relaxez. Şi mergea! De fapt, aşa mi-am primit şi porecla, Banditul Whisky. De la mirosul pe care îl aveam!", a mai declarat Attila Ambrus.
Filmul a ajuns deja în cinematografele noastre, din 26 ianuarie, şi poate fi văzut în reţeaua de cinematografe Cinema City. Aşadar, şi la Galaţi! Vizionare plăcută!
