O recentă ordonanţă de urgenţă prevede anularea unor proiecte majore de infrastructură care urmau să se construiască în parteneriat public - privat, acestea urmând să fie transferate către ministerele de resort. Printre acestea, autostrăzile Ploieşti - Braşov şi Târgu Neamţ - Iaşi - Ungheni, calea ferată Bucureşti - Timişoara, aeroportul Bucureşti Sud şi mai multe spitale regionale, printre care şi cel din zona Galaţi-Brăila.
Aceste investiţii şi multe altele, cu valori de sute de milioane sau chiar miliarde de euro, sunt scoase periodic de la naftalină, în preajma alegerilor, fluturate pe sub nasul alegătorilor şi apoi îngropate sub mantaua parteneriatului public - privat (PPP), o variantă de finanţare care în România nu a avut deloc succes.
Himera PPP a fost folosită de toate guvernele, în cazul unor proiecte populare pentru care nu existau de fapt bani. Avem exemple "de succes", precum canalul Siret - Bărăgan sau amenajarea pentru navigaţie a râurilor Argeş şi Dâmboviţa. Chiar şi pentru Aeroportul Galaţi autorităţile au anunţat că sunt în căutarea unei finanţări PPP, deşi acesta nu a fost aprobat prin hotărâre de guvern.
De ce sistemul PPP nu funcţionează în România? La nivelul întregii Europe, se fac astfel de proiecte în valoare de 10-15 miliarde de euro anual, deci metoda este viabilă, chiar dacă nu la dimensiunile dorite de politicienii români. Trebuie precizat că, la noi, în 30 de ani, s-a realizat un singur proiect PPP, de o valoare minusculă (10-12 milioane de euro) - parcarea subterană de la Universitatea din Bucureşti.
În esenţă, parteneriatul public-privat presupune ca un investitor să construiască pe banii lui, urmând ca apoi să-şi recupereze sumele cheltuite din ceea ce produce respectivul obiectiv (taxe de drum, venituri turistice etc). Problema majoră o reprezintă faptul că proiectele pe care guvernanţii le doresc finanţate prin PPP nu sunt generatoare de venituri decât pe termen lung sau sunt pur şi simplu proiecte de dezvoltare, care nu sunt rentabile economic. În plus, valoarea acestor obiective este, de regulă, extrem de mare.
În aceste condiţii, e foarte greu de găsit un investitor dispus să-şi blocheze banii timp de 10-15 ani şi abia după aia să spere că-şi va recupera sumele cheltuite. Adică peste 20-30 de ani! E mult prea mult pentru oricine, oricât ar fi el de potent financiar. Poate doar vreo dinastie gen Rockefeller să se încumete la aşa ceva, cu speranţa că nepotul investitorului va scoate cândva ceva profit! Dar, evident, nu în România!
